În sfârșit s-a înserat. Liniștea se așterne ușor peste oraș și umbrele încep să își facă timid apariția. Apar și dispar tremurânde oriunde se ivește lumina jilavă a lampelor cu gaz. Apoi răsare luna - și sub lumina sa limpede, umbrele prind curaj. Se conturează din ce în ce mai clar și ne însoțesc pas cu pas până ajungem la destinație.
Îmi zăresc umbra - însoțitor la bord și camarad - schimbându-se și preschimbându-se asemeni dunelor de nisip din Deșert. Vălurind. Plutind. Zburând uneori, desprinsă de pământ în timp ce Luna o proiectează pe-un perete, iar eu cobor ”sărit” un rând de scări. Mai e puțin, foarte puțin și-ajung acasă. Sau îmi iau zborul. Decolez.
Mă uit spre cerul înstelat. Cândva, acum zeci de ani, sau poate că a fost doar ieri, mă ghidam după stele în drumul meu spre destinație. Întunericul învăluia avionul, luminile de la aparatele de bord pâlpâiau anemic și drumul se deschidea întins și necunoscut în fața mea. Deseori îmi simțeam mâinile grele, prizoniere ale mănușilor-echipament. Înghețam și eu, și umbra, și avionul... și timpul, mai ales. Atunci, captiv al acelei clipe, îmi (re)aminteam cum și ce înseamnă să trăiești. Camarazi îmi apăreau în fața ochilor, cu ale lor biruințe asupra cerului și pământului, deschizători de drumuri și desenatori ai liniilor nevăzute ce reușeau să lege prin aer, oameni aflați de-o parte și de alta a lumii. Curierii aerului - unii încă viață, alții prea tineri eroi.
În timp am devenit piloți de război - trimiși în recunoaștere, spre sacrificiu, sau în neant. Am adunat frânturi din tot acest zbor și le-am așternut pe hârtie, ca-ntr-un jurnal - Curierul de sud / Zbor de noapte / Pilot de razboi / Pamint al oamenilor. Poate că aceia ce ne vor urma, vor învăța să zboare liberi, vor reuși să rămână vigilenți, să nu se lase păcăliți de vreo stea, sau de vreo Fata Morgana ce strălucește peste dunele a căror stăpână este și nu vor sfârși prin a se pierde în văzduhul înalt, în adâncul întunecat al apelor, sau în deșertul arzător.
O cheie se învârte cu zgomot. Ușa se deschide, lumina îmi trimite umbra în cameră. Mă așteaptă răbdătoare să o urmez - astăzi vom zbura în altă direcție. Nu spre Sud, nu spre cap Juby... Îmi voi îndrepta avionul către Insula celor Zece negri mititei. Voi zbura spre Denver, voi survola acel petec de pământ și voi privi de la înălțime, printre cuvintele tipărite ce se transformă pe măsură ce le parcurg în imagini miscătoare, cum firul acțiunii încearcă să mă păcălească. Dacă cineva poate scrie în așa fel încât să te captiveze cu totul și să te facă să te pierzi pe parcurs, surprinzându-te la final cu finalul neprevăzut, atunci Agatha este numele ei. Alături de umbra mea proiectată de lumina lămpii de veghe pe peretele carlingăi, mă strecor peste patul de nori așternut în fața noastră. Știu că, odată ajuns la destinație, umbra mă va părăsi. Mă voi trezi înconjurat de unsprezece străini eșuați pe o insulă, din viețile lor greșite și pline de secrete.
Înclin maneta .. mă apropii. Trec prin perdeaua de nori, dau la o parte cortina spre zi și încerc să pătrund misterul cărții pilotând cu prudență, ca atunci când pionerii curieratului deschideau drumuri peste deșert, ape și munți plini de capcane. Cei zece nu trebuie să-mi simtă prezența. Sunt printre ei, dar invizibil.
Cei zece... nu sunt nici negri, nici mititei. Decât poate la
suflet și la fire. Sunt mai ascunși decât sunt eu, pitit în spatele
foilor de hârtie, la adăpost. Îi descopăr rând pe rând, survolându-le
trecuturile tulburi, privindu-i încolțiți, cu sau fără remușcări, sau regrete, îngroziți sau resemnați, condamnați să-și trăiască ultimele clipe, până la unul, pe o insulă izolată de restul lumii, luptând să supraviețuiască, sau așteptându-și sfârșitul. Unde se pierde firul? Când se hotărăște soarta tuturor? Cine este U.N.O.?
Insula Negrului este o capcană. Îmi amintește de prăbușirea în deșert, de delirul meu și al mecanicului Prevot și parcă retrăiesc acel labirint al mirajului și setea care ne uscase ochi și suflet. Oamenii de aici sunt pe rând vânat și vânători.
Dar nu mă las păcălit. Eu trebuie să învăț să nu mă las distras, să nu-mi pierd simțul orientării, să găsesc de fiecare dată drumul spre casă atât acolo sus, în împărăția norilor, cât și aici, pe pământ, în inimile oamenilor.
Cuvintele construiesc povestea. Tot ele dau jos măști. Pe stânca dintr-un capăt al insulei se joacă ultima carte... Lombard se prăbușește. O privesc cum a rămas împietrită. Dacă nu ar mai respira, dacă nu s-ar mai mișca... ar putea deveni parte din stâncă. E încolțită. Și totuși... singură. Vera...
Pe insula aceasta este ca în război. I-am privit inutilitatea de la înălțime. Pe insula aceasta, cei ce au ucis sunt judecați fără drept de apel. Și nimeni nu ar trebui să poată găsi puntea spre adevăr. Și totuși cheia se află într-un cântecel pentru copii. Sau poate că nu.
S-a sfârșit. Mă îndrept spre avion... Într-o bună zi voi scrie o carte... o carte despre un copil. Despre un ... prinț. Al ”deșertului”. El va fi mic... de statură. Va putea vedea dincolo de aparențe.Va iubi un trandafir și se va împrieteni cu o vulpe. Iar șarpele......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu