Ⅵ. Întâlnirea. Petrecere câmpenească.

- Sebi, când înfloresc macii? mă întrebă din senin Aia.
- Pe la sfârșitul lunii aprilie, începutul lui mai dacă este vreme bună. Uneori prin iunie. De ce? i-am răspuns în timp ce-mi ridicam ochii dinspre ecranul laptopului, pentru a o privi. Stătea cu spatele la soare ( aproape ca o eclipsă - mi-a trecut prin minte ) și se juca delicat cu firele de iarbă.
- Ah.... deci atunci. Nu mai e mult! zâmbi, își împreună mâinile ca pentru a mulțumi și, deși razele soarelui o înconjurau parcă, precum o ramă un tablou, făcându-mă să strâng din ochi pentru a o zări, am sesizat și-o mică înclinare a capului. Apoi țâșni veselă de la locul ei și se pregăti să o ia la fugă, spre locul unde duplexul se înălța semeț pe zi ce trece și unde, P., echipat ca la carte, supraveghea montarea unor cabluri.
- Aya!!! am strigat și am prins-o de mână. Nu mi-ai răspuns!
- Ah! tresări ea ca trezită dintr-un vis. Îmi pare rău Sebi! Nici nu mi-am dat seama... sunt, pesemne, cam aiurită... așa se spune, nu? Își înfrână avântul și se întoarse spre mine, privindu-mă cu ochii scânteietori, veseli și jucăusi, ca ai unui copil gata de a face o poznă.

Încă o mai țineam de mână când mi-a spus:
- Ne-am gândit să...  se opri, Se uită un timp în jos, de parcă ar fi vrut să-și pună ordine în gânduri și cuvinte, își mușcă buza de sus, apoi continuă. Știi, casa va fi curând gata. În ritmul acesta, la toamnă ne-am putem muta. Am încuviințat. Ea privea încă în jos, fremătându-se ușor, apoi își ridică ochii brusc și scrutându-mă cu privirea rosti:
- Macul roșu este floarea iubirii. Am vrea să facem o petrecere câmpenească pentru a sărbători logodna noastră.....
I-am dat brusc drumul la mână. Inima mi-a luat-o la galop și simțeam cum totul se învârte în jurul meu asemenea unei hore nebune, a unei Ciulendre cu cosițele în vânt. Tropote de cai îmi inundară auzul, soarele mă orbea cu razele sale, simțeam că dacă nu fac ceva imediat, încep să mă clatin și apoi să cad, împrăștiindu-mă în mii de bucățele minuscule. Am tras aer adânc în piept și l-am lăsat să se strecoare ușor, afară din plămâni, ca un oftat prelung. Bătăile inimii au început să-și recapete încet, încet, ritmul firesc. Zgomotul de trap asurzitor ce-mi invadase urechile lăsă loc liniștii. Apoi...
- Sebi? Daijoubu desuka* am auzit-o clar rupând liniștea, deși vorbea șoptit. Apoi i-am simțit mână așezându-se încet pe antebrațul drept, și i-am zărit ochii privindu-mă întrebători. Rar vorbea în japoneză. Da, probabil vă gândeați ca Aia este un nume ciudat. Dar de fapt se scrie Aya, înseamnă culoare și este un nume japonez.
- Da... am bâiguit de parcă atunci m-aș fi trezit, buimac, mirându-mă de sunetul vocii mele.
- Sigur? Arăți cam palid! Ai mâncat ceva? mă privi iscoditor... Te obosești prea mult, să știi! continua să îmi vorbească pe un ton blând, încercând să afle ce se întâmplase, să se asigure că e totul bine, ca o soră mai mică, ce joacă rolul sorei mai mari. Am asigurat-o că sunt bine.
- Cred că de la soare... Nu-ți face griji Aya! Voi merge la foișor, acolo este umbră. 

Ea înclină din nou ușor din cap, ca o încuviințare și se pregăti să-și reia zborul spre vale, spre casă și spre P., dragostea ei.
- Îți aduc o șapcă, sau poate vrei o pălărie - cea Evernisaj!? am auzit-o în timp ce se-ndepărta parcă plutind deasupra firelor de iarbă verzi și crude.
- Da! mi-am auzit ecoul vocii cuprins într-un răspuns automat. Și inima s-a pregătit de înc-o tură nebună. M-am așezat încet....Stai! Stai ușor... i-am șoptit. În timp ce degetele îmi alunecau pe tastatură....

Așteptam. În foișorul proaspăt renovat, cu razele de soare pătrunzând ca o poezie prin împletiturile de lemn, îmi făceam de lucru. Scriam, ștergeam, scriam... În mintea mea apărea doar imaginea macilor de-un roșu ce palpită viu, vibrând în adierea vântului de primăvară.
Apoi am închis ochii, ascuțindu-mi auzul în așteptare. Când? .... Când va fi? Continua să mă chinuie întrebarea, nerăbdarea și m-am trezit râzând puternic ca un apucat. Nu, nu sunt nebun... Sunt îndrăgostit. Apoi mi-am acoperit iar ochii, la fel cum făcuse ea când am văzut-o prima dată. Mică, cu un păr castaniu închis, cu influențe dulci de ciocolată amăruie, și multe stele aurii împrăștiate în buclele răsfirate. Și-a acoperit ochii cu mâinile delicate.... avea desenați doi ochi pe ele... doi ochi misterioși.  Stătea nemișcată, ca o păpușă imobilă, prinsă într-o poveste fantastică. Era îmbrăcată cu o rochiță aparent simplă, aparent fără o formă anume, aparent ..... dar aparențele sunt înșelătoare. Căci deși aparent ștearsă, rochia ei vibra pentru mai multe vieți, respira asemenea unei făpturi, emoții și spunea neîncetat povești.
- Este în stilul Mori! mi-a explicat ea mai târziu când, purtând aceeași rochie, se transformase în ghid și îmi deschidea câteva poteci ascunse, pe munții încărcați de flori din preajma Kyoto-ului.
- E ... deosebită! Ți se potrivește! îmi amintesc că am răspuns într-o engleză împiedicată în timp ce o urmam fascinat de priveliște și ușor amețit de parfumul cireșilor în floare.

 

- Deobicei, de Sakura, continuă ea vorbind blând și încet, obișnuim să ne îmbrăcăm în port tradițional.
Se opri puțin. Apoi se întoarse și îmi indică dansând parcă cu degetul prin aer, un punct îndepărtat. M-am aplecat puțin, privind de la înălțimea ei, printre ramurile acoperite de flori roz și albe cu  petale în formă de inimă. Am zărit acoperișul unui templu.
- În seara aceasta... continuă, dar se opri brusc. Apoi privi în jos, strânse ușor pumnii.
- Da..? m-am trezit eu vorbind fără să vreau. Apoi m-am gândit că stricasem toată armonia, că am fost nepoliticos și tot felul de alte gânduri care se iveau de nu știu unde, sau poate că din diferența culturală și teama mea de a ... nu greși. Sebi... ești un necioplit - mi-am trântit în gând verdictul.
- Ne vom întâlni la acel templu. Voi purta o yukata și apoi, după ce ne vom bucura de Sărbătoarea Cireșilor în Floare, vom urmări un spectacol de artificii.....  făcu iar o pauză. Ți-ar plăcea să vii? mă întrebă în timp ce își ridică din pământ ochii migdalați, negri cu reflexii albăstre, și mă privi întrebător.
- Se.. poate? Am întrebat și ea încuviință cu o plecăciune a capului. Da.. sigur că da... m-am grăbit să răspund. Și trebuie să port ceva special? Sau... în tot acest timp mă gândeam puțin îngrozit la cele 3 tricouri și două perechi de pantaloni din rucsac și cum, deși perfecte pentru drumeții, acum s-ar fi potrivit ca nuca în perete, de parcă aș fi avut atârnată de gât o pancartă pe care scria „sunt un străin ciudat”. Apoi mi-a trecut prin minte un gând care mi-a destins toți muschii încordați și m-a făcut să izbucnesc in râs.
Ea m-a privit mirată.
- Mă gândeam.. m-am grăbit eu să lămuresc ieșirea de mai înainte, că mi-ar trebui un sac, să mi-l pun în cap.... Ea mă privi nedumerită. Mă tem că nu am luat în calcul o astfel de ocazie și am doar haine nepotrivite.
- Ah! tresări ea ... Apoi râse încet și șopti: Sebi san, ești foarte amuzant. Brusc epitetul stângaci care mi se întipărise pe frunte fu șters de vreo trei petale ce s-au desprins din pomul de lângă noi și un zâmbet larg mi s-a așternut pe chip.

În drum spre hanul tradițional unde eram găzduit - și care aparținea, după cum aflasem în acea după-amiază, bunicilor ei - ne-am oprit în dreptul unei prăvălii cochete. Deasupra intrării se afla o tăblie pe care erau inscripționate câteva cuvine, pe care le-am deslușit timid și care s-ar traduce, cam așa:

chūko vintage - SECOND HAND - o viață nouă începe acum

Ea îmi făcu semn să intru. Am privit-o nedumerit și am întrebat-o:
- E... un magazin second hand ? 
Ea încuviință și îmi spuse:
- Este magazinul meu, cu... comori și fapte bune. Zâmbi enigmatic. Rochia... și strânse ușor materialul ce-i învăluia corpul, rochia aceasta aici am găsit-o. Sunt sigură că vom găsi ceva potrivit și pentru Sebi san. Apoi îmi făcu din nou același semn delicat, invitându-mă să intrăm.


Ușa de la foișor se deschise fără zgomot. Doar o adiere mi-a atras atenția. Mi-am descoperit ochii. Aya stătea în prag, având în mână o șapcă gri. Șapca gri pe care o alesese ea, atunci, în magazinul de haine second hand, de pe străduța din apropierea ryokanului.
- E bună asta? mă întrebă Aya. P. a zis că în jumătate de oră se opresc din lucru și iau o pauză de masă.
- Aha... am încuviințat multumindu-i și luând șapca din mâna ei, întinsă. Stătea în pragul ușii și se legăna ușor.
- Va fi în mai... a spus apoi, oprindu-se brusc. La început... primul sfârșit de săptămână. Apoi mă privi direct și aproape că-mi porunci:
- Scrie-i! după care se strecură afară, pierzându-se printre pomi. Urmată de un roi de sclipiri de raze de soare, ce se zăreau printre crengi, nori și ... vise.

 Fiecare cuvând scris palpită, are o inimă a lui, proprie... în mai... început de mai.... primul sfârșit de săptămână.... petrecere câmpenească.... le văd cum apar, gânduri, cuvinte, întrebări așteptând nerăbdătoare ca un răspuns să se materializeze. Îmi trimit mesagerii în eter.

- Sebi sa..
- Sebi e bine! o întrerup.
- Așa deci ... șopti ea. Pentru o clipă m-am gândit cum sună altfel „Sō ka**” în japoneză, atât de firesc...un fel de încuviințare. Sebi... de ce ai ezitat la început să întri în magazin ?
- Oh!  m-am oprit surprins. Nu, nu a fost așa. Pur si simplu voiam să știu dacă am înțeles ce scria pe tăblița de la intrare! m-am grăbit să explic.
- Ah! zâmbi ea, pentru o clipă am crezut că te-am făcut să te simți inconfortabil.
Am negat dând din cap cam prea convingător, încât am simțit că amețesc.
- Mă bucur că nu ai astfel de prejudecăți, îmi spuse. Hainele... sunt ca și oamenii. Întâi sunt noi nouțe... alese să aducă fericire, strălucire, sau pur și simplu ...„acoperiș” trupului.  Ezită puțin la cuvântul „acoperiș”... Se uită spre mine puțin încurcată.... apoi se uită în jos murmurând ceva, ca și când încerca să găsească printre cuvintele în engleză ceea ce căuta și continuă:
- Ce vreau să spun... adică ne acoperă... ne ...
- Înțeleg ce vrei să spui! i-am zâmbit. Te referi la funcția lor practică, de bază... de haine, nu?
Ea încuviință.
- La noi este un mare trend ... să fii altfel și sunt de asemenea multe persoane care cumpară haine la mâna a doua tocmai pentru că se găsesc de multe ori lucruri deosebite. În plus și prețul este mult mai accesibil și... mi-a întrerupt avântul privindu-mă, dintr-o dată, serioasă.
- Să fii altfel? Trend?..... Dar, Sebi! A fi diferit, altfel.... nu este un trend. Noi suntem diferiți oricum. Fiecare dintre noi. 
- Ăhhh... da. Ai dreptate.
Zâmbi.
- Ne putem exprima, desigur, prin felul în care ne îmbrăcăm, felul unic de a fi..... Apoi, dintr-o dată, mina ușor serioasă se risipi și luându-mă timid de mână mă trase spre casă, începând să alerge ușor.
- Trebuie să ne grăbim, rosti ușor sacadat, în ritmul alergăturii. Hainele pe care ți le-am ales trebuie ajustate și.... mai am ceva de terminat. La mașina de cusut.....

Numele ei înseamnă „Frumusețe ce crește”... amețitor aș adăuga eu. Înseamnă și parfum și te învăluie ca și cireșii în floare. Stă aplecată asupra mașinii de cusut. Îi place să dea o viață nouă lucrurilor. Le transformă ca printr-o mângăiere, uneori, în altceva...

Mă îndrept spre casă. liniștea s-a așternut - semn că s-a decretat pauza de masă. Intru în camera mea, îmi las laptopul, șapca și privesc pe polița unde am așezat bonsaiul. Lângă el se află o papușă micuță, lucrată din petice. Ceva din hainele pe care le purtasem atunci, la festival, o șuviță din rochia ei...
Deschid telefonul. Îl conectez la baza de date și aștept nerăbdător. Nu-i încă noapte. Mă gândesc calculând diferența de fus orar. Iconița cu semnul unui plic clipocește... inima se pregătește să îi țină isonul. Apăs...
- Rochia cu margarete..... e potrivită?
Tastez în grabă un mesaj. Aș vrea să-i spun Tu ești potrivită. Dar iese doar Da! Atunci te aștept la aeroport.  Apoi apăs pe trimite. Și primesc confirmarea: mailul către Mika a fost trimis.

______________________________

* Daijoubu desuka - Te simți bine?
* Sō ka (sou ka) - așa deci...