miercuri, 12 iulie 2017

"Mama"

Acum 3 saptamani, pe 21 iunie il sarbatoream pe Tati. Cadoul meu si al lui Dodo pentru el a fost poza de mai sus.
Ultima noastra zi de miercuri petrecuta impreuna a fost una ... speciala. Incepusem sa fac pregatiri pentru ca, desi in sufletul meu inca speram ca se va intampla o minune si bunul meu mic isi va reveni, realitatea arata altfel.

Aveam senzatia ca in orice moment ar putea pleca si in acelasi timp alungam orice gand rau. Iar el... el incepuse sa realizeze ca nu poate sa isi revina si era usor agasat de acest lucru.
Au trecut trei saptamani aproape si uneori incerc sa ma conving ca e doar un vis urat. Alteori ma comport ca si cum ar fi aici si doar absenta lui din locurile obisnuite ma face sa resimt acut cum stau de fapt lucrurile.
Fara el langa mine nu sunt chiar asa puternica. Amandoi eram niste fricosei, dar impreuna eram foarte puternici. Incredibil chiar....

 
Miercuri Dodo a facut ceva ce imi doream de cand ne-am cunoscut noi doi si era doar un bulgaras de doua luni si un pic. Tot vedeam eu filmulete cu animalute care "vorbesc". Si ma mataiam pe langa el cateodata .. "Hai mai Dodo, ca poti...zi si mie ceva.. Uite macar un mama acolo, ca Rux e dificil inteleg"... 
Miercuri, 21 iunie... am auzit cel mai minunat, trist, tulburator mama pe care as fi putut sa il aud. Si nu, nu am luat-o razna. Din fericire chiar nu eram singura atunci... Si s-a repetat povestea si pe 22.. 


Nu am visat niciodata ca se va intampla asa. Ma refer la ce a spus. Si stiti... mai rau decat orice durere fizica, mai rau doare sufletul. Neputinta de a a-l ajuta. Neputinta lui de a putea sa ramana alaturi de noi.... Durerea aceea din cei mai frumosi ochi - ca trebuie sa plece si nu vrea.
Chiar am crezut ca se va putea reface... si el a crezut in mine. Ma simt ca si cand l-am tradat. Iar dupa ce joi (pe 22) a rezistat stoic, vineri (23 iunie), cand m-am rugat efectiv de el, i-am explicat ca nu mai avem alternative... in ultima clipa inainte de a merge sa incercam sa mai punem o branula (pentru ceva de durere in cazul in care... mai urma o noapte) a plecat, asa cum imi doream eu -  din bratele mele. Ca si cand si-ar fi luat zborul, in timp ce alergam cu el in brate... Si doar atunci... pentru catva timp am fost amandoi "linistiti". Si sper ca a fost bland cand s-a intamplat - asa cum era el si sper ca de data asta nu i-am mai inselat asteptarile si ca acolo e bine si frumos. Si ca nu i-a fost prea frica.


Nu am intalnit un suflet mai bun ca al lui. Si imi lipseste in fiecare secunda. Si nu imi vine sa cred ca scriu despre asa ceva. E ceva despre care nu mi-am imaginat niciodata ca voi fi nevoita sa scriu. Dar trebuie sa fac acest lucru - pentru ca el a fost, este si va ramane bucuria mea mica.
Impart cu voi cateva din pozele din miercurea de 21 iunie cand inca speram, desi ne pregateam... Dar inca speram intr-o minune. Cateva momente numai ale noastre - caci de cand cu furtuna asta abatuta din senin asupra noastra rar mai reuseam sa ne linistim amandoi si sa fim doar noi doi.






Aici pe blog noi doi vom fi mereu impreuna. La fel ca in avatarul nostru. šŸ’™šŸ’—šŸ’ššŸ’›šŸ’œ. Iarta-ma ca nu te-am putut apara. Te iubesc si iti multumesc pentru tot, puiul meu mic. 
Mama Rux. šŸ’•

šŸ’«šŸ’«šŸ’«šŸ’«

ps: Munca de reconstructie a acestui proiect si a provocarilor verzi este de foarte lunga durata. Nu numai ca mi-au fost blocate pozele, dar le-a fost inlocuita adresa. Ma asteptam ca adresa sa fie inca in cod pentru a putea sa ma orientez cand va trebui sa actualizez articolele (peste 3000). Dar nu... In plus va trebui sa descarc pozele de acolo una cate una, pentru ca de cate ori incerc sa copiez cate un album nu merge.
Asadar va multumesc pentru rabdare si sustinere :).