Ⅻ Cazinoul. Visurile prind contur la malul mării.

Pleoșc!!

O minge mare și portocalie lovește luciul apei cu putere, împroșcând stropi răcoritori de jur împrejur. Zâmbesc - îmi amintesc de „luna morcov” și, privesc cu ochii de-abia întredeschiși, cum se derulează filmul evenimentelor ultimei săptămâni, pe cerul de un albastru desăvârșit.

În timp ce distracția la piscină este în toi, eu călătoresc în timp, retrăind pe rând emoția înființării formației, lansarea primului nostru cântec - ajuns hit peste noapte și, în cele din urmă, filmările pentru videoclip, aici, la mare.

- Ești pregătit pentru diseară? mă readuse la realitate P., în timp ce îmi întindea un suc de fructe de la bar. 

 

Am încuviințat. Sucul m-a revigorat și m-am gândit că, pentru a-mi domoli emoțiile, cel mai nimerit ar fi să facem o plimbare. Hotelul Aurora Mamaia, unde suntem cazați, se află foarte aproape de Delfinariu. I-am propus lui P. să mergem până acolo, pentru că știam că Aya și-ar fi dorit să vadă delfinii.
- A trebuit să plece de urgență la București! mi-a comunicat el, în timp ce mă ajungea din urmă.
P. este impresarul nostru, iar Aya se ocupă de organizarea evenimentului din această seară, când vom lansa videoclipul și vom susține o conferință de presă.

- Putem reveni mâine să vedem delfinii! i-am zis. Dar, dacă tot suntem aici, ce-ar fi să luăm autobuzul și să vizităm Peninsula?

- O idee excelentă! a fost P. de acord. Ai cam neglijat blogul de călătorii în ultima vreme!

- Să știi că ai dreptate! i-am răspuns zâmbind și ne-am urcat în autobuz. 

Am coborât în apropierea Parcului Arheologic. Ne-am plimbat pe alei străjuite de copaci și bănci, admirând în tăcere vestigiile istorice, care datează tocmai din perioada romano-bizantină: amfore uriașe, bucăți de coloane și chiar o mare porțiune din zidul roman de incintă....  

P. a făcut fotografii, eu mi-am luat câteva notițe, iar timpul părea a curge cumva mai blând, mai înțelept, în timp ce soarele oferea aproape imperceptibil umbrelor puls.

Când vine vorba despre obiective turistice, Constanța îmi descoperă ori de câte ori îi trec pragul, noi și noi comori nebănuite. Și, chiar dacă am mai străbătut aceste alei de multe alte ori, o rază de soare care cade într-un anume fel pe o piatră, o adiere de vânt ce-mi atrage atenția spre un vas de ceramică, mă fac să mă opresc pentru câteva secunde și să închid ochii, călătorind într-un trecut imaginar, cu temple și care și poeți exilați.
Ne-am îndreptat apoi spre est, unde se află Harta așezărilor antice din Dobrogea, reprezentată în piatră, pe zidul unei clădiri - este locul nostru preferat, încă din copilărie. Și numele vechi capătă iar contur și sens și culoare: Tomis - Callatis - Histria....

Coboram spre Poarta 1, curioși să vedem dacă mai există localul Vraja Mării, când telefonul lui P. a sunat. Fiind pe la jumătatea drumului, am profitat ca să urc treptele spre Muzeul de Istorie Națională și Arheologie. Privind spre port, puteam admira în depărtare silueta impunătoarelor Silozuri construite de inginerul Anghel Saligny la începutul anilor 1900. 

P. m-a urmat la scurt timp și ne-am îndreptat spre Piața Ovidiu. În timp ce priveam statuia meditativului poet, un nor răzleț s-a abătut deasupra noastră.

- Știai că inițial, monumentul era orientat spre nord? l-am întrebat pe vărul meu, întrerupându-l din activitatea recentă de a-și verifica la fiecare câteva secunde telefonul. 

- Poftim? Ah.. da, da! Parcă mi-ai zis data trecută că, în 1921, odată cu lucrările pentru fosta Primărie - actualul Muzeu, s-a mutat statuia în poziția aceasta! îmi răspunse P., lăsând telefonul deoparte. 

- Au ajuns băieții la hotel? l-am întrebat. Sau ai vești de la Aya?

- Acum au ajuns! Încheie formalitățile ce țin de cazarea la hotel și apoi au spus că vor merge la restaurant și prin Mamaia.

 

Telefonul meu este închis. M-am gândit că astfel îmi voi gestiona mai bine emoțiile. Oscilez dacă să ne continuăm improvizatul tur al Constanței vizitând Moscheea Carol I, sau edificiul roman cu mozaic.  

Nerăbdarea care l-a cuprins pe P. pare a fi contagioasă - deși nu știu dacă motivul instalării sale este același. Mă mulțumesc să cumpăr două mici statuiete ca amintire, de la magazinul cu suveniruri al edificiului, considerat o adevărată minune de către cercetători. 

În timp ce ne strecurăm pe străduțele din centrul vechi, privesc cele două suveniruri și simt cum mă străbate un fior ciudat . 

Soarele amiezii cade printre frunzele copacilor și, dincolo de bulevardul Regina Elisabeta, privind spre fosta bodegă, actualul acvariu, se ivește Cazinoul.

Simbol al Constanței, Cazinoul - ce pare a se încăpățâna să reziste vremii și vremurilor, chiar dacă, în ultimul timp, pare a fi lăsat în paragină - are un istoric bogat și foarte interesant. De la clădirea de lemn, situată inițial pe amplasamentul acvariului, la adevarata bijuterie arhitectonică pe care o privim acum, clădită pe o poțiune de faleză artificială, ce a furat mării din teritoriu, o întreagă poveste se țese, asemeni decorațiunilor dantelate ce înfrumusețează fațada. Împletind legende și fapte reale, pare a fi decorul perfect pentru evenimente deosebite - de aceea am ales să filmăm aici. Și ce frumos ar fi dacă ar fi restaurată, ingrijită și prețuită ca o perlă rară.
Tocmai meditam la cea mai recentă descoperire pe care o făcusem alături de P., în timp ce ne uitam pe street view - buncărele (dintre care unul situat chiar la subsolul Cazinoului), rămășițe ale unor timpuri, menite să ne reamintească faptul că în război, nu exista învingători, ci doar învinși, când... două siluete mi-au atras atenția.

Mâna Ayei s-a ridicat ușor în aer salutându-ne. Lângă ea, zâmbindu-mi, Mika.
Norul s-a risipit.... Plimbare.... Acvariu .... Faleză. Portul de agrement. Mika. Hotel. Lansare videoclip.

Se lasă seara la hotelul cu piscină. De când este ea aici, parcă nu-mi mai găsesc cuvintele. Așa că mă rezum să cânt. Îi cânt ei, îi cânt mării. Și doar ele știu.

Luna se ivește pe cer. Visurile prind contur la malul mării. Valurile se sparg înspumate și ne poartă spre mal. Din largul iubirii noastre.

________________________
credit video: Akcent - Let's Just Talk About It

Sarbatoarea Pascala - Articole 2017 -

Buna!! :)
Zilele acestea am fost tare primavaratica. Abia astept si eu o vacanta - ca iepurasul din povestea asta, care a facut schimb cu Sebi pentru o zi. Si pentru ca tot e vorba de iepuri... si numai maine nu sunt Floriile, am facut putina ordine si la categoria Sarbatoare Pascala pentru anul trecut.
Maine sper sa reusesc sa scriu urmatorul capitol... si, uite-asa s-a dus si martie, cum s-au dus si 40 de saptamani. Repejor.
Cadoul de azi a fost ca am regasit inregistrarea pe care o cautam pe telefonul meu vechi. Am sa il incarc periodic numai ca sa o pot asculta..

Ham.. HamHam
si apoi vocea lui Mami: Dodutzu!

Lista articolelor despre Sarbatoarea Pascala si Florii, publicate in 2011:

-  Felicitari Calatoare de Paste XVI
-  Floricele pe "campii" - Floricele de Florii!
-  Felicitare calatoare de Paste (XII)
-  Paste Fericit!!
-  Revista Atelierul - Surpriza de Paste si inca ceva

🐰

Descopera articole pe aceeasi tema, din alti ani aici: Sarbatoarea Pascala. Pentru alte sarbatori poti accesa pagina Sarbatori . Iti multumim pentru ca ne citesti si ne sustii activitatea, pentru comentarii si sugestii :).

💓

Flori si culori " my 22 "

Acum o saptamana a fost ziua mea si Micaela, prietena mea, a pus la cale cel mai dragut si plin de suflet plan ca sa imi trimita gandurile ei bune. In absolut tot cea fost in pliculetul cu "bule" care a calatorit de la apus la rasarit (lol), se regasesc amanunte pe care le stim si care ne aduc bucurie si alinare.
Luni a ajuns la mine calatorul si am deschis cu emotie in primul rand felictarea (care e numai flori 🌺) - mi-e drag sa primesc (si sa trimit) felicitari scrise de mana. E ca si cum intreg sufletul se concetreaza in cele cateva linii de cuvinte...

Apoi am inceput sa descopar surpriza. Un set cu Omul de zapada si catelul de zapada cu urechi din sosete (pe care l-am primit in varianta casuta si plus de la Mos Nicolae). Inca nu am desfacut ambalajul, ca sa fiu sincera.. pur si simplu ii privesc asa. Si-mi sunt tare dragi. Stim noi de ce.

Apoi am scos la iveala o rochita roz cu floricica si am inceput sa banuiesc ca mi s-a pregatit ceva super special.. Dar nu ma asteptam ca Micuta Blythe sa se fi transformat chiar in avatarul meu... adica e in rochita mov (cu un catelus ALB pe piept, alb, ca Do) si are si incaltari mov si... evident.. un catel alb (Cu ochi albastrii... hahah si aici e o poveste. Do avea toata ziua ochii caprui, si noaptea. Numai la blitz o dadeau in verde, ocazional rosu.. hahaha. Doar ca Mami ii spunea ca are ochii albastri, asa de alint).

Si uite asa... ah... si fetita mea are ochii caprui (ca mine :D hihihih). Din cate am vazut eu la LPS - Blythe, deobicei au ochii deschisi la culoare. Vorba aceea ai grija ce iti doresti, s-ar putea sa primesti. Asa ca imi doresc mult de tot...

Draga mea, iti multumesc mult si aici :D. Stii tu, cuvintele sunt sarace.
Am facut fotografiile langa darul primit de la Mami - o minunata Cyclamena, intr-o bicicleta "caleasca" . 😍 Deja s-a raspandit vestea si vin dinspre papusi cereri de a realiza sedinte foto... mai incolo dragilor, sau vorba aia "aveti putintica rabdare".

Pana data viitoare impart cu voi inca o bucurie, cu flori si culori! Pentru ca, daca nu stiati inca...

🌺@Home with Ella gazduieste "Fleur and Color on Wednesday" 🌺

Episodul 07  " my 22 " 

🌸 Rasfoieste si alte episoade pe Flori si culori - rubrica de miercuri spre joi 🌸

 🌸

Miercurea fara cuvinte " Primavara furata. "

Episodul 172 de la Miercurea fara cuvinte. Joc de imagini, initiat si gazduit de Carmen. Devenit si "tematic" in timpul celor doi ani cand Calin i-a purtat de grija.

  🌸

Tema: Muguri si flori de primavara. 

25.03.18, Duelman, foto realizata de Mami.

🌸 🌸 🌸

Ⅺ. Morcovul. Situația scapă de sub control.

Se lăsa deja seara când ne-am gândit să probăm aparatura pentru karaoke. Cântam și dansam cocoțat pe o scenă improvizată, cu P. și Aya la butoane. Deși eram relaxat și nu aveam pic de trac, ceva mă făcea să nu mă simt chiar în largul meu, de parcă aș fi fost urmărit. La un moment dat, am zărit o umbră furișându-se în solar.

Ce-o fi fost? mă întrebam, când Buni a intrat în cameră cu o ceașcă de ceai.
- Privește, Sebi! îmi spuse ea, trăgând draperia. Luna Morcovului!

Priveam  discul portocaliu, ce strălucea pe cerul nopții și nici nu-mi terminasem bine ceaiul, când și-au făcut cei trei apariția. Totul s-a petrecut fulgerător de repede:
Ninjin-Sensei, un morcov uriaș, cu mustăți subțiri, răsucite în sus și Karochin, discipolul acestuia, un morcovel ce-mi amintea de desenul ce decora ceașca, au început ceremonia. Iepurele cu haina albastră mi s-a adresat entuziasmat:
- Sebi, amice, ești pregătit să strălucești pe scenă? Pentru că eu aștept vacanța aceasta ca pe un sote de morcovi gratinați! 
Dar cum am deschis gura să-i răspund, Ninjin-Sensei mi-a îndesat rapid o frunză mare și creață pe gât, în timp ce Karochin îi oferise urecheatului o frunzuliță mai mică.

În timp ce lumina portocalie mă învăluia, aveam impresia că mă uit la mine din depărtare și i-am auzit pe cei doi morcovi spunând:
- Cam încet băiatul. Oricum e prea târziu să dăm înapoi acum.

 

Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să merg în grădină. Eram destul de confuz și singurul indiciu pe care-l găsisem era un bilețel pe care scria ceva de niște castraveți. Recunoșteam jacheta  albastră și, după ce mă trăsesem de vreo două ori de mustăți privindu-mă în oglindă, îmi era clar ca zeama de varză limpezită, că sunt un iepure.

- Capsă-Om! am privit peste umăr, în timp ce întindeam mâna spre o frunză de roșie în care să împachetez legumele culese, dar nu era nimeni. O pietricică se lovi de ceva metalic și, în ultimul moment mi-am ferit lăbuța ce se pregătea să calce peste o capcană.
- Peter, nu pari în formă azi! îmi spuse aceasta. Doar dacă.... și scoase un fluierat metalic. O veveriță își făcu apariția ducând un braț de frunze de varză, pe care se aflau înscrise niște texte.
- Iar ne-a făcut-o? i se adresă capcanei, iar aceasta încuviință cu un scârțâit. Pe urechile și codița lui Rilă!!! exclamă ea. Tocmai în prima zi de turneu! 

Îmi făcu semn să o urmez. Ajunși acasă îmi întinse foile și-mi spuse poruncitor:
- Mănâncă!
M-am conformat ascultător. Pe măsură ce mâncam îmi aminteam tot felul de lucruri: prietenii mei Ted, Fred, Red și Ned, alături de care înființasem SuperBuni - cea mai tare formație din Irealitate; albumul nostru de debut - „Ti-am luat un morcoveeeeeeel” și hit-ul care ne-a făcut celebri - „În grădina mea de zarzavat ești tu”; spectacolul cu artificii pe care îl pregătisem alături de Sconcsul Rex....

- Cine ești? mi se adresă Veverița.
- Peter Iepurașul! I-am răspuns prompt. Iar tu ești Nuts - impresarul nostru!? Dar unde sunt băieții? Avem un concert de susținut.
Nuts răsuflă ușurată.
- Se pare că de data asta a ales unul bun.... spuse ca pentru sine, apoi îmi făcu semn să o urmez.

 

I-am găsit pe cei patru pe dealul din apropiere și nu am putut să nu observ ca Ned avea o geacă maro și nu mov, cum ar fi trebuit să fie. M-am mirat că știu un astfel de amănunt.
- Și iată pretextul! ridică ochii spre cer Nuts.

Ne-am îndreptat spre scena montată undeva într-o galerie subterană secretă. Într-un colț am zărit un personaj ce-mi părea cunoscut. Un morcov uriaș.
 -„ .... vacanță!” Ecoul unei amintiri vagi se strecură ușor și căpătă glas.

Ochii lui Nuts sclipiră mai ceva ca artificiile domnului Sconcs în puterea nopții. Mă privi fix și-mi spuse întinzându-mi un CareAreSunetTareRasunăAcumVoceaEcouCântăImnuriOdeRock- pe scurt C.A.S.T.R.A.V.E.C.I.O.R.
 - Nu uita ... să fii pe scenă, e floare de varză la ureche îmblănită!!

Mi-am scuturat urechile și aranjat gulerul la haină. Ești liderul unei formații de top!! mi-am zis și, urmat de ceilalți patru, am pășit pe scenă în aclamațiile tuturor.
- Bunăăăă searraaaa prieteeeeni!!! răsună salutul în sala de concerte spectaculos concepută și construită de bursucul Tudor.
Ca la un semn, toți cei prezenți ridicară lanternele în formă de morcovi și, în lumina reflectoarelor, acompaniați de instrumentiștii noștrii Frații Greieruși, ne-am dezlănțuit. Țopăiam într-o veselie pe piese rock, ne sprijineam de stativul pe care montam C.A.S.T.R.A.V.E.C.I.O.R-ii când interpretam un slow și glumeam cu publicul în scurtele pauze.
Spre miezul nopții, după ultimul „encore”, a urmat spectacolul de artificii. Am urcat sus, pe deal și am privit împreună cum chipurile noastre iepurești au fost proiectate pe cerul senin, chiar deasupra casei domnului Carrot. Acesta nu a apreciat însă spectacolul și a ieșit furios pe poartă, însoțit de Grisină, câinele său.

- Ooops. se pare că am făcut-o de fasole frecată!! remarcă Ned cel cu haina maro, în timp ce o lua la sănătoasa.
- Poți s-o mai spui o dată, prietene! i-am răspuns în timp ce săream peste diverse obstacole ivite în calea mea, cu Grisină suflându-mi în ceafă. Cu toate acestea mi se părea cumva foarte amuzantă situația. Și, ajuns în grădina de zarzavat, mă strecuram cu grijă printre răsaduri, furișându-mă cu ușurință și ascultând exclamațiile domnului Carrot în timp ce făcea cunoștință cu armata mea de Capsă-Om.

Când să ies pe portiță m-am trezit nas în nas cu Grisină. Pentru o clipă m-am simțit friptură. Apoi am văzut că era însoțit. Ninjin-Sensei făcu un semn spre cer și razele portocalii ale lunii sparseră norii și mă ridicară în văzduh.

Când m-am trezit eram din nou eu, Sebi.

 Pe carnețelul din fața mea se afla următorul mesaj:

Nu uita că, din 30 martie 2018, te aștept să ne revedem la cinema cu un film de animație pentru întreaga familie, plin de aventură. Ți-am rezervat și bilete! Ei, comedie!!

semnat, Peter Iepurașul

Ⅹ. Strategie. Personajele prind viață.

După o binemeritată săptămână liniștită, de dimineață am avut parte de o trezire „specială”. P. a intrat furtunos în cameră, trântind ușa teatral. Apoi m-a zguduit si, aproape zbierând mi-a spus:

- Au venit mătușileeeee!!!

În câteva secunde eram în picioare, îmbrăcat cu ce apucasem, buimac și cu o figură jumătate îngrozită, jumătate adormită, gata să fug „pentru a-mi salva pielea”. La propriu. 

P., pe de altă parte, mai avea puțin și leșina de râs, ținându-se cu amândouă mâinile de burtă, în timp ce încerca să-i spună ceva Ayei, care tocmai se ivise în prag.

- Nu, nu-mi spune nimic. I se adresă ea, încercând să rămână serioasă. Mă întreb doar, ce veți face amândoi când chiar vor veni mătușile!? continuă ea privindu-l. Pentru că, sper că realizezi, vor veni la petrecerea câmpenească, pentru a sărbători împreună, în familie, logodna. 

P. se opri brusc din râs și începu să bolborosească ceva, ca pe vremea când, copii fiind, căutam o soluție salvatoare, dintr-o situație aparent imposibil de rezolvat, sau evitat.

Din bucătărie, se auzi glasul lui Buni, care ne chemă la masă. Eu eram încă ciufulit și vizibil îmbufnat, iar P., începuse să arate de parcă tocmai ar fi căzut în groapa pe care chiar el o săpase ... pentru mine.

- Așa-ți trebuie, i-am șuierat ușor, în timp ce încercam să-mi pun în ordine gândurile și hainele pe care le îmbrăcasem la nimereală. Din fericire eu o să pot evada, pentru că nu voi fi personajul principal! am adăugat apoi, iar pe față mi se întipări un surâs, gândindu-ma la bietul P. înconjurat de mătuși. Îmi și imaginam figura lui cerșind practic ajutor când...

- Sebi, mă întrerupse Aya din visare, voi doi tot copii ați rămas... Ne ciufuli pe amândoi și continuă.  După ce mâncăm avem întâlnire cu Gerovital Beauty pentru a pune la cale strategia...

- Azi facem repetiție? am întrebat eu trezit brusc și definitiv din starea în care mă aflasem până atunci.

- Chiar azi! răspunse ea veselă, trăgându-l spre bucătărie pe P., încă neconsolat de perspectiva întâlnirii cu mătușile.

Pe când testam noul balsam de buze pe care Aya îl pusese în fața mea (Ăsta e-al tău, Sebi și vezi că ți-am luat și un creion dermatograf negru și fain, pentru trusă! îmi spusese complice și apoi preciză, pentru încă preapreocupatul meu văr: Are și P. la fel! Restul vi le comandați singuri, după ce le testăm pe cele din trusa mea.) m-am hotărât să încerc să destind puțin atmosfera. În fond, chiar dacă el crease contextul și eu aveam partea mea de vină.

- Hai P. Puțin entuziasm! Zici că devii Romeo, nu îl salvezi! i-am zis în timp ce pregăteam clipul cu secvențe din filmul realizat în 1968, din care urma să ne inspirăm. Și apoi, avem destul timp la dispoziție până atunci ca să ne asigurăm că evităm coșmarul copilăriei. Uite!! am continuat luând un ruj mat și cremos din trusa Ayei, le putem oferi în dar ceva din această gamă. Fii atent! Conține ingrediente active de ultimă generație: acid hialuronic, pudra de diamant, Vitamina E. Cu siguranță se vor bucura și le vor folosi, doar sunt un cadou de la nepoții preferați, pe care nu scăpau niciun prilej să-i „ștampileze” ori de câte ori aveau ocazie. 

În timp ce P. părea să aprecieze ideea și începuse să-și recapete buna dispoziție, eu mă străduiam să îmi dau seama cam ce ar trebui să conțină un set complet pentru mătuși. Un fior mă străbătu amintindu-mi de acea vizită a lor când, în disperare de cauză, ne ascunsesem printre urzici cât noi de mari. Mătușile sunt niște ființe foarte simpatice. Dar, ca să mă exprim elegant, „extravagante”. După întânirea cu ele eram roșii pe toată fața, de la pupături și aveam impresia că tocmai pupasem, la rândul nostru, peretele de pe hol.. De aceea, ori de câte ori vine vorba de ele, brusc ne amintim de acele întâmplări nefericite și, dacă nu am fi descoperit între timp și fața cealaltă a poveștii, probabil că am fi rămas marcați pe viață de ideea machiajului lor de coșmar.

Music: Prokofiev - Romeo and Juliet Ballet - Montagues and Capulets (Dance of the Knights) 

Movie: Romeo and Juliet 1968

Cu muzica lui Prokofiev pe fundal intrăm „în pielea personajelor”. P. devine Romeo, Aya - Julieta. Eu momentan testez mascara. Mă amuz de reacțiile pe care le-ar putea avea cititorii blogului meu de călătorii dacă aș scrie pe blog despre așa ceva. Dar atât eu, cât și P. suntem fani cosplay și din când în când facem tot felul de sesiuni foto în care ne trasformăm în diverse personaje. Și atunci folosim produse cosmetice. E oricum moștenire de familie. Și mama și Buni s-au machiat întotdeauna foarte discret - uneori nici nu îți dădeai seama. De la ele am învățat însă, destul de multe trucuri despre cum poți pune în valoare trăsăturile frumoase ale feței, sau diminua și ascunde, acolo unde este cazul, imperfecțiunile. 

Mă uit la Aya cum s-a transformat într-o Julietă desăvârșită. Și P. este gata. 

-  Gama aceasta de cosmetice chiar acoperă toate necesitațile unui machiaj complet!  mi se adresează, în pas de dans. 

-  Pfff... dacă te-ai vedea! mă amuz, analizându-i costumul de epocă. 

- Recunoaște, ești gelos! Vom oferi poveștii un final fericit și tu.. ai avea doar un rol secundar. Continuă el pe un ton enigmatic.
- Nu-l asculta Sebi! ni se alătură o Aya Julietă radiind cu mult farmec. Tu o vei salva pe CioCio San! Zâmbește și-mi pune în mână telefonul, de pe ecranul căruia mă privește timid, dintr-o fotografie, Mika.
- Când.. ce? mă bâlbâi eu, în timp ce cei doi își continuă dansul, întrebându-mă cum de nu fusesem la curent cu planul lor.

Mama ne urmărește din cadrul ușii, de unde pune în aplicare strategia pentru convertirea mătușilor. Vocea ei se aude blând „...Da, au beneficii certificate: hidratare, protectie, rezistenta indelungata, matifiere!...”, în timp ce personajele noastre prind contur, culoare, viață. Din când în când privesc fotografia Mikăi. 

- „Mai mult decât culoare” îmi zic... căci fața ei vibrează, de parcă urmează să se materializeze acum, pe loc.

Ⅸ. Vestea. Cursă contra cronometru.

Tic - tic - tic... Fiecare secundă bate tactul, păstrând ritmul și cadența, fără a se abate de la traseu. Mă urmăresc de două zile, șase ore și douăzeci de minute în continuu (în fine, cu doar o mică pauză de vreo jumatate de oră de binecuvântată liniște); tind să cred că și în somn, pentru că le regăsesc și-n visele de care îmi mai aduc aminte, în zori. Mai precis, prima dată când și-au făcut simțită prezența, a fost momentul în care am primit vestea. Apoi au dispărut când mi s-a confirmat comanda de pe e-trad.ro – Primul magazin online de traduceri din România, Sebi! Iar tu ești norocos că și-a „deschis porțile”, pentru că altfel, dragul meu, ai fi ajuns să te dezintegrezi și să dispari din această dimensiune, alergând ca disperatul prin marea urbe, cu un teanc de hârțoage sub braț, căutând, precum un ac în carul cu fân, un traducător autorizat în limba japoneză! îmi scrisese P. în mail. Asta fără să menționăm factorul timp! Ceea ce ar fi făcut demersul încă din start... ăă.. care era termenul? Ah da... imposibil!  Mi-l și imaginam gesticulând și amuzându-se de imaginea deplorabilă pe care mi-o proiectase și care tocmai  fusese evitată.

Tânjesc după jumătatea de oră fără ticăit. S-a întâmplat imediat după ce am trimis comanda. La vreo patru minute m-a sunat un project manager, am stabilit ultimele detalii și apoi am primit pe mail factura proformă. Aveam o singură dovadă că nu visasem - o mână ușor învinețită în încercarea de a mă asigura că e totul cât se poate de real, și că lucrurile chiar se mișcă foarte repede (sau poate doar cum ar fi normal să o facă ?!) și bine.
- Sebi, ce ai pățit, ai căzut? m-a întrebat mama când a venit să vadă ce fac și să-mi aducă o felie din tarta delicioasă, cu mere, făcută de bunica.
- Nu.. m-am ciupit! i-am zis cât se poate de natural. În clipele acelea când timpul se dilată și se contractă în același timp, când lucrurile par a-și schimba conturul și adrenalina își face de cap de parcă tocmai te-ai aruncat cu parapanta de pe acoperișul unui zgârie-nori, în clipele acelea nu mai ai timp, chef sau resurse ca să te gândești la răspunsuri salvatoare de aparențe.
- Ei, a încercat mama să mă îmbărbăteze,  ai reușit tu să obții un job la care mulți visează și puțin ajung... Reușești să trimiți și traducerile actelor de studii la timp! 
Și atât i-a trebuit metronomului că s-a pus iar pe ticăit. La timp La timp La timp...ca un ecou s-a transformat în Tic-Tic-Tic... Mă-ntreb dacă și ticăitul are nevoie de traducere, sau este universal. Mă pufnește râsul numai imaginându-mi posibilele interpretări însă, dintr-odată, aud în urechi răsunând-mi replica celebră „Râzi tu, râzi Harap-Alb, dar nu e râsul tău!”. Oftez. Refresh la inbox. Știu că mai sunt încă trei ore până la deadline - adică până la momentul în care voi primi documentele și i le voi putea trimite mai departe domnului Miyamoto. Neliniștea vine chiar din experiențele trecute, din era „aleargă Sebi ca disperatul până simți că te dezintegrezi” de care pomenise P. în mail. Din acele vremuri în care petreceam pe drumuri zile întregi, străbătând orașul, cu teamă până în ultima clipă că nu voi fi gata în timp util.

 
Privesc spre fereastră. Un proiect realizat din, sau în joacă, înflorește indiferent de anotimp, oricând îmi doresc să am flori colorate în preajmă. Și-mi amintesc. Se întâmpla într-o perioadă în care un magazin online de traduceri  putea părea la fel de real ca un cd player, pe vremea când derulam casetele cu creionul, pentru a face economie la bateriile walkmanului. Tocmai terminasem facultatea și mă angajasem într-o corporație în care făcusem și practică pe timpul studiilor. Toți mă știau drept „ reciclatorul ”.  „Nu arunca hârtiile acolo, că te vede Sebi!”  sau „ Șaseeee!! Pet-ul....”. Și astea erau doar câteva dintre deja binecunoscutele tachinări ale colegilor.

Într-una din zilele acelea lungi și gri, mereu la fel, am intrat din întâmplare, pe un site cu provocări verzi. În fiecare lună se propunea câte o temă și, utilizând materiale reciclate, fiecare participant căuta să-și folosească creativitatea pentru a crea ceva care să aibă atât o funcție decorativă, cât și una practică, pe cât posibil. Ideea organizatoarelor era de a atrage atenția asupra consumerismului excesiv, de a încuraja colectarea selectivă a deșeurilor și de a susține un mod de viață sănătos, echilibrat. Atunci am realizat această decorațiune cu flori create din carton. A fost prima mea participare, ușor stângace, dar plină de ceva foarte... viu, care m-a făcut să ies din zona gri în care mă afundam încet, încet, fără să vreau.

4:50 p.m. Mă ridic de la birou și întredeschid geamul. O adiere face ca florile mele în culorile curcubeului să danseze încet. Zâmbesc. La scurt timp după ce mă alăturasem acelei comunități m-am  înscris la un master - „Evaluarea impactului asupra mediului”; îmi doream să învâț, să înteleg și să aflu cât mai multe lucruri din această ramură, pentru a putea găsi soluții... eficiente. Ritmul în care se distruge echilibrul planetei este alarmant și... Și-apoi am luat legătura cu tot felul de organizații non-profit, m-am implicat în actțiuni de voluntariat. Și, când drumul meu în corporație a devenit paralel cu drumul meu în viață... m-am oprit, am mulțumit pentru acea perioadă de timp petrecută în acel loc și am devenit blogger de călătorii. 

„Halal blogger de călătorii ești tu Sebi, îmi spusese pe atunci P. Călătoriile tale sunt mai mult virtuale, toată ziua ești pe street view, cred că știi locurile vizitate, cu ochii închiși deja.” La mine, parcursul a fost exact invers. Din online, înapoi în natură. Invers decât cel al platformei de traduceri e-trad., vreau să spun. Pentru că, mă gândesc, poate acolo ar trebui să și fie locul actelor - în lumea virtuală. Prea multă hârtie irosită, prea mulți copaci tăiați. Când totul se poate rezolva atât de simplu, rapid și frumos.

Imediat după ce m-am înscris la master am început, alături de părinți, o muncă anevoiasă - să scanăm toate actele. În afară de cele „de bază”, necesare mai tot timpul, se adunaseră o grămadă de alte hârtii și hărtiuțe și chitanțe care, puse cap la cap și așezate unele peste altele, umpleau cu ușurință un dulap generos, din lemn de cireș, de pe vremea străbunicilor. Speram ca astfel să ne ușurăm munca atunci când este nevoie de acte, și într-un fel așa a fost, doar ca birocrația de aici bate toate recordurile și, deși la interviul pentru job a fost suficient să trimit pe mail traducerile documentelor personale, m-am trezit apoi alergând disperat după o imprimantă prin tot orașul, pentru că la dosarul depus la noi „era nevoie de hârtii”... Ca să-l citez pe P. Despre peripețiile cu traducerile, nu mai pomenesc. Multă alergătură... și mai mult timp pierdut.

Telefonul vibrează. Luminița verde clipește - verific mailul. 5:30 p. m., cu precizie elvețiană, sau japoneză, căci acolo mă va duce viitorul job, primesc documentele cerute, traduse. Mă grăbesc să le trec în revistă - certificatul de naștere, diploma de absolvire a liceului, diploma de absolvire a facultății, diploma de absolvire masterat, foaia matricolă și cazierul...  Și desigur, așa cum mi-a fost cerut, un fișier cu istoricul medical.
- Vezi că pentru carnetul de condus trebuie să selectezi traduceri acte auto, îmi spusese mama care venise să mă ajute și să „supervizeze” întreaga operațiune, în timp ce eu mă ocupam să atașez documentul la traduceri medicale. 

- Da, da... stai să termin întâi cu astea, i-am răspuns, concentrat la ce făceam. Mult prea concetrat, pesemne, ceea ce își dăduse și mama seama. Nu am carnet! i-am răspuns cu întârziere de reacție considerabilă, în timp ce mă uitam îmbufnat la ea. Chicotind îmi ciufuli părul și spuse... 

- Serios Sebi, ești mult, dar mult prea încordat. Nu uita să selectezi oferta de preț premium. A adăugat și apoi a continuat, pe același ton blând, ce o caracterizează. Fiind vorba de limba japoneză, dar mai ales de stresul ăsta al tău exasperant, opțiunea de proofreading nativ, este foarte potrivită.

 

Așteptarea a luat sfârșit. Tic-Tic-Tic-ul persistă însă. Poate încetează de îndată ce voi trimite actele cerute către Tokio Miyamoto... îmi zic. Le trimit. Călătoria mea spre Osaka capătă în sfârșit contur. Ticăiturile nu doar că se aud, se și simt... în piept. Ohh... Îmi spun. De-astea sunt! Mă scutur puțin... mă întind pur și simplu, îndreptându-mi spatele ce parcă se cocoșase de tot în aceste ultime trei zile. Mulțumesc tehnologiei, mulțumesc oamenilor cu idei inovatoare, ce m-au salvat de la un maraton pe viață și pe moarte și m-au adus mai aproape de visul meu. În inbox apare confirmarea din partea domnului Miyamoto. 

Ei Sebi... gata, acum a început. Pe loc repaus! îmi zic și simt cum dintr-o dată ticaitul începe să îndepărteze. În locul lui își reiau locul preocupările de zi cu zi, planurile pe care le-am făcut pentru petrecerea câmpenească, bloggul de călătorii și sera din grădină. Acum știu că nu mi-am scanat documentele în zadar, salvând copaci și timp. Mai știu că data viitoare când am de tradus (poate un carnet de conducere, de ce nu) o pot face rapid și fără stres, online și că, spre finalul verii, voi începe pregătirea la sediul firmei, în Osaka, pentru ca apoi să mă alătur echipei inovative, în căutarea și promovarea de soluții pentru un trai mai bun, însă în amonie cu natura, pentru a educa oamenii în acest sens și pentru a reduce cantitatea de deșeuri și poluarea ce ne afectează tot pe noi, până la urmă.

#02 Buddha din podul casei - Julie Otsuka (CDL)

A trecut mai bine de o luna de la prima intalnire de la Coltul de lectura  - #01 Regatul lui Kensuke - Michael Morpurgo (CDL). Desi pregatisem inca din preajma lui 8 martie fotografiile, s-au suprapus alte intamplari si articole peste planul initial, asa ca abia azi va voi povesti despre o alta carte pe care am citit-o de curand si m-a impresionat.

Inainte sa trec mai departe, as vrea doar sa spun ca voi incerca sa actualizez lunar perioada de inscriere la toate articolele scrise in aceasta rubrica, dar, daca veti observa ca tabelul apare inchis, va rog sa imi atrageti atentia. Mi-ar placea ca atunci cand veti citi si voi aceste carti sa adaugati cateva cuvinte despre ceea ce a insemnat pentru voi lectura, pur si simplu si de aceea am creat si tabelurile. Cred ca ar fi interesant sa descoperim, in timp, cum am perceput fiecare o anumita carte. 

Buddha din podul casei  este scrisa de Julie Otsuka si a aparut la editura Polirom (Biblioteca Polirom) in 2013. Eu am cumparat-o de pe Libris.ro, de aici. Are 176 de pagini, 8 capitole si, la final, reunite sub numele Multumiri, se afla sursele din care autoarea s-a inspirat pentru a scrie aceasta carte.

De-a lungul celor opt capitole descoperim cum se scriu pagini de "istorie". Japonezii sunt bine-veniti! ne introduce in perioada interbelica, in care femei japoneze isi incep calatoria spre Statele Unite, in urma unor casatorii aranjate. Aflate pe vas se indreapta spre necunoscut cu speranta unui tra mai bun, un bagaj si poza "sotului"... Cele care ajung la destinatie se confrunta cu realitatea in Prima noapte. In Albii confruntarea cu realitatea depaseste pragul "locuintei si al familiei". Evident vor aparea Bebelusi, care cresc, devenind a "doua generatie de imigranti", numita Nisei - in capitolul Copiii.

Apoi vine razboiul..... In Tradatorii exista un pasaj pe care am tinut sa il fotografiez si sa il amintesc in acest articol. Acesta este urmatorul:

Cand citeam aceste cuvinte, mi-am dat seama ca mare lucru nu s-a schimbat... Si acum "se zic multe"... si mai stii?
In Ultima zi, oamenii se pregatesc de "exod" - urmeaza sa fie dusi in Nord, cat mai departe de tarmuri. O disparitie este ultimul capitol....

Cartea aceasta pune multe intrebari si ofera multe raspunsuri. As putea spunea ca, in fond, este oarecum universala. Arata ca noi, oamenii, suntem de fapt atat de la .. fel. Si totusi. Nu chiar.
E mult zbucium... venit dintr-o cultura sensibila pe de o parte, perceputa insa ca fiind cruda si ciudata (si chiar a avut o doza de cruzime, dar, ma-ntreb, oare care nu a avut?). E mult zbucium din cautarea de a fi acceptat, din dorinta de a respecta, din dorinta de a reusi...
Cred ca este deasemenea o carte foarte ... "cinematografica"? Cand citesti ai impresia efectiv ca in loc de cuvinte vezi imagini. Descoperi oameni, povesti de viata si... intr-un fel, se ridica un val despre ceva care poate nu ar fi trebuit (sau nu s-ar fi dorit) sa fie stiut, poate.

Dupa cum spuneam, mi-ar placea pentru coltul de lectura mai degraba sa aflu cum ati "simtit / trait" voi cartea, ce anume v-a emotionat... ceva dincolo de ce ni se cerea deobicei la ora de limba si literatura romana, gen comentarii, sau recenzii foarte serioase. :)

 

Si pentru ca imi plac mult semnele de carte (stiti deja:P) voi pregati cateva si pentru voi, prietenii care va veti alatura acestei rubrici. Din cand in cand voi trage la sorti si va voi trimite un semn de carte pentru a va tine companie in timp ce cititi. :).

Fukkatsu Love - Arashi

De ieri seara pana azi dupa amiaza a nins - asa calm, cum ne placea noua. Azi imi propusesem sa scriu un nou capitol din ”romanul” pe care il public. Dar sunt 9 luni azi. Nu se poate. Asa ca am cautat (si gasit) melodia noastra, cea pe care am dansat si ultima data.

Noua luni e cam ... mult, nu ti se pare? sau o fi putin.. Si maine sunt tot 9. Ca se leaga.  Si e fix, dar fix in aceeasi formula aceasta saptamana. Ziua mea a cazut fix in aceeasi zi in care a cazut in iunie, anul trecut.
39 de saptamani. Merci pentru ninsoare, pentru trandafirul galben care m-a intampinat joi, in balcon. Melodia noastra:

via ok.ru

Versuri (credit):

Romanji:

Yokonaguri no ame no naka　Kono heya wo tobidashita kimi wa
Futari no ai wo tamesu mitai ni　Sayonara sae mo iwanai mama
Nagasugita haru ni　Wakare wo tsugeta
Ano hi kara zutto　Boku wa marude nukegara sa

Baby, don't you go　Ikanai de　Sakendemo　Kikoenai
Kimi wo noseta taxi ga mizushibuki age toozakaru
Never leave me here　Kanashimi ni　Kuzurete yuku　Hitorikiri
Miushinatte koibito wo akirame kirenai no sa　Mada
Donna koto ga attemo　Machi tsudzukeru yo boku wa
"I miss you"

Futari de irareru dake de　Tarinai mono nado wa nai to
Omoikonde wa kimi no samishisa　Shirazu ni ita koto kuyamu dake
Kotoba ni dashitara　Kowarete shimau
Sonna ayausa　Kitto kimi wa kidzuiteta

Baby, where are you?　 Doko ni iru?　Me-ru sae mo　Todokanai
Yasashisa ni amaesugita　Boku wo yurushite　Gomen ne
Come back to my heart　Onegai sa　Ima sugu ni mo　Aitai yo
Sono mune ni yorisoi nagara　Nemuri ni tsukeru hibi wo
Tori modoseru no naraba　Hoka ni nanimo iranai sa

Aru hareta　Tsuki no michiru yoru
Hohoemi ukabete　Maimodotta angel
Nagai kodoku no hate kara　Tadoritsuita kono basho e

Baby, welcome back　Okaeri to　Dakishimeta　Boku no me ni
Afureru namida　Natsukashii kuchibiru de uketomete
Never let you go　Mou nido to　Hanarenai to　Chikaiau
Ai ga futatabi yomigaeru itoshii kono shunkan
Futari de sagashi ateta　Hontou no takaramono sa
Asa no hikari no naka de　Bokura wa hitotsu ni naru

"My love, hanasanai yo"

"Okaeri"

*****

English:

You rushed out of the room, into the heavy rain
It seemed like you were testing our love by leaving without saying goodbye
We bid farewell to our long spring as a couple
Since then, I've been just like an empty shell

Baby, don't you go　Even if I shout, “Don't go”　You won't hear it
The taxi carrying you away sprayed water to the side as it drove into the distance
Never leave me here　All alone, I collapse in grief
I can't give up on my lover just by losing sight of them　Not yet
No matter what happens, I'll keep waiting for you
"I miss you"

If the two of us could just stay together, I thought that would be enough
But that assumption was what made you feel lonely　I can only regret not realizing it sooner
If you'd said it aloud, the balance we'd been keeping would have broken
You surely realized how precarious our relationship was

Baby, where are you?　Even my messages don't reach you
Please forgive me for being so spoiled by your kindness　I'm sorry
Come back to my heart　Please　If it were possible, I wish I could see you right now
If I could go back to those days when I slept nestled close to your heart
Then I wouldn't need anything else

On a clear night when the moon is full
Wearing a gentle smile, my angel came back to me
At the end of my long loneliness, I've finally made it to this place

Baby, welcome back　Welcoming you back, I hold you close　Tears spill from my eyes
Accept these feelings with those lips of yours that I've been longing for
Never let you go　We promise each other to never separate again
The precious moment our love is revived
It's the true treasure we'd been looking for
In the morning light, we become one

"My love, I won't let you go"

"Welcome back"

Flori si culori "Pippi Sosetica"

Buna !
Martie a trecut deja de mult de jumatate si se apropie de .. final. In week-end domim mai putin (cu o ora)... Si deja au trecut noua luni de cand, pe vremea asta inca mai speram intr-o minune. Noua luni... maine, si sambata.
Dar astazi vreau sa va arat ce supriza ne-a pregatit Tati pentru 8 martie.

Un cosulet cu trei lalele galbene, trei rosii si trei zambilute. Au stat pana mai ieri in balcon (unde este mai racoare - asa au rezistat mai mult si... oricum , desi cand eram mica numai cu nasul in zambile eram, au un parfum cam puternic, daca mai sunt si tratate... ne intelegem mai bine cu un geam intre noi).

Imi place tare mult cosuletul. Abia astept sa il folosesc in viitor (inca nu stiu exact la ce, poate chiar si cand voi iesi la plimbare - trebuie sa il studiez).
Bufnita este foarte haioasa - micul N a vazut-o pe skype si ne-a dat clasa si mie si lui Ralu la cum face... bufnita. Eh... e randul generatiei urmatoare sa se afirme (hahahahahahhah)

Papusicii i-am pus numele Pippi Sosetica  (adevarul e ca nu nu am vazut nici film, nici animatie si nici nu am citit cartea ) pentru ca mi-a amintit de personaj. Eu am vazut Pappa Gambalunga (despre care Ralu a si povestit la un moment dat) si le confudam mereu.
Am primit si o rochita (era martisor, breloc) crosetata de la Mami - asa ca am imbracat-o pe Petite Blythe (care, de altfel, desi este in grija mea, ii apartine) cu ea - un look retro :P.

Cartea de pe fundal este cea despre care voiam sa povestesc duminica trecuta la coltul de lectura. Sa vedem cand o voi reprograma ;).

Pana data viitoare impart cu voi inca o bucurie, cu flori si culori! Pentru ca, daca nu stiati inca...

🌺@Home with Ella gazduieste "Fleur and Color on Wednesday" 🌺

Episodul 06  " Pippi Sosetica " 

🌸 Rasfoieste si alte episoade pe Flori si culori - rubrica de miercuri spre joi 🌸

 🌸

Miercurea fara cuvinte " apa... Tutuc "

Episodul 171 de la Miercurea fara cuvinte. Joc de imagini, initiat si gazduit de Carmen.

Tema: Cana preferata. 

Iulie 2017 cu micul N.

🌸

P.S. Multumiri pentru cei mai bine de doi ani lui Calin pentru ca nu a lasat jocul sa se piarda.

Ⅷ. Hawaii. Atât de kawaii.

Când am ajuns înapoi la mașină, se înnoptase deja. În timp ce alergam să prind o legătură la metrou, primisem un mesaj de la mama. Mă anunța că ei vor mai întârzia cel mult o jumătate de oră și că, dacă voiam, îi puteam aștepta la o cafenea din apropiere. Alesesem fără nicio ezitare mașina.

Urcam panta spre parcare, încercând să păstrez ritmul alert pe care mi-l impusesem întreaga zi. Simțeam cumva că, dacă încetinesc sau, și mai rău, dacă mă opresc, risc să rămân acolo, asemeni unui copil mic care, după o zi plină de mișcare în natură și foarte multă joacă, se așează brusc jos și nu mai vrea / poate să se mai miște de acolo, de parcă ar fi țintuit locului de o forță invizibilă. Singura diferență era că eu numai de natură, sau de joacă nu avusesem parte în acea zi, ci de nervi încordați la maxim, în timpul unei curse contra cronometru prin labirintul urban. Sau să-i zic junglă?

Ce bine că am avut la mine cheia de rezervă! mi-am zis în timp ce încercam să mă instalez cât mai confortabil pe bancheta din spate. Simțeam cum tensiunea acumulată în ultimele ore se transforma în febră musculară și, înconjurat de zgomotul orașului, mi-am căutat refugiu într-o evadare virtuală. Am deschis notebook-ul și am început să citesc primul articol pe care îl publicasem pe blogul de călătorii. Încercam să mă detașez de toată birocrația ce mă sufocase întreaga zi, dar și de emoțiile pe care interviul pentru job-ul în străinătate mi le îngrămădise în stomac, ca pe un ghem generos și foarte sensibil la.. orice.
De-aș reuși.... am lăsat gândul să se materializeze șoptit și apoi am închis atât clapeta laptopului cât și ochii..  Sunt prea obosit.

- Kawaii!!!! Chotto kawaii, desu yo ne?* mi se adresă zâmbind fericită, întinzând grațios mâna spre cer, privind o brățară făcută din cochilii mici, prinsă de încheietura delicată. ”Kawaii !!” exclamase și la vederea șiragului de flori pe care i-l dăruise în semn de bun venit gazda noastră...
- Mi se pare pare mie, sau aici, în Hawaii, totul este ... atât de kawaii? i-am zis eu accentuând finalul, în timp ce mă amuzam de potriveala cuvintelor... M-a privit o clipă cu ochii ei mari, copilăroși. Apoi i-a strâns ușor, în timp ce pe fața ei se așternea cel mai frumos zâmbet, și răspunsul sosi însoțit de o aplecare a capului, care însuflețea încuviințarea.
- Hai!** Apoi se ridică de pe șezlong și privi spre întinderea de ape,  reflectând cele mai incredibile nuanțe de albastru. Am zâmbit gândindu-mă că, acasă, un ”hai” ne-ar fi invitat să pornim în direcția apei.. de exemplu.
Un foșnet mi-a atras însă atenția. Printre frunzele palmierilor razele soarelui sclipoceau din ce în ce mai tare.. mai puternic... orbitor. Mi-am închis ochii învins de lumină, în timp ce tot peisajul se pierdea într-un roșu de apus .

Când în sfârșit am reușit să-i deschid, aceștia s-au izbit de întunericul din mașină. În apropiere s-au auzit voci și am recunoscut-o pe mama, care îi mulțumea cuiva, pentru că îi contactase. Ulterior am aflat că era vorba de paznicul parcării - el îi sunase pe părinți să le spună că în mașină era cineva care dormea, și tot el fusese cel care mă orbise cu laterna.  

Visul meu hawaiian....  mă gândeam cu o urmă de regret, în timp ce mașina lăsa în urmă orașul obosit și-nvăluit în smogul „iluminat” cu becuri gălbui, purtându-ne spre casă. Vacanța exotică în care mă aventurasem preț de câteva clipe de somn mă revigorase parcă. Am deschis din nou notebook-ul și am început să-mi „documentez” următoarea călătorie. Îmi place să citesc despre locuri și oameni, să descopăr istorii și să-mi fac „o părere”. Când mă pregătesc să plec către o destinație foarte puțin sau chiar deloc cunoscută, primul lucru pe care îl fac însă, este să o localizez.
„Sebi nici nu mai are nevoie să plece de acasă, la cât se plimbă pe street view și google maps.” A remarcat la un moment dat P., pe când eram cufundat într-o astfel de documentare. Mi-am amintit vorbele lui în timp ce priveam „din satelit ” Insula Oahu, una dintre cele opt mari insule ce fac parte din arhipelagul hawaiian. Zoom.... și în sudul insulei își face apariția capitala, Honolulu. Imaginile mi se întipăresc în minte, trezind și mai mult dorința și curiozitatea de a descoperi acele locuri în realitate.
Și-acolo trebuie să fie Pearl Harbor.... îmi zic. Ar putea fi încadrat foarte bine în acel top al destinațiilor speciale, pe care ar trebui să le vizităm, pentru a nu uita niciodată, că într-un război nu există învingători... ci doar învinși. Simt cum o undă de tristețe cere permisiunea de a ateriza și, după o scurtă ezitare, îi permit.  Istoria se tot scrie și rescrie....  mă gândesc, amintindu-mi de câteva pasaje din cartea 1984, scrisă de George Orwell tocmai în 1948 și atât de actuală, încă. 
Unii învață cât de nociv este războiul, alții nu... Îi dau liber tristeții să decoleze și mă îndrept spre Sud Est-ul insulei, unde se află Ko Olina, un fel de oază de relaxare în care am o vagă bănuială, din ce am citit până acum, că s-ar găsi și acea destinație exotică în care mă aflam în vis. Un golf micuț, palmieri ce străjuiesc plaja trezesc în mintea mea un ecou  „Kawaii!”. Deci  aici era.... îmi zic și râd încet, notându-mi denumirea.

- Fac prinsoare că iar „călătorește”! i se adresă mama lui tata. Ar trebui, să-l punem să ne facă și nouă o listă cu destinații exotice pentru vacanțe speciale care să-i ajute pe părinții obosiți și hăituiți de corvoade birocratice și nu numai, să-și reformateze sistemul și să-şi regăsească zen-ul.
Tata zâmbi, atent la drum.

- Am dreptate Sebi? Asta faci? mi se adresă apoi, întorcând-și ușor capul spre mine. Profilul ei trada oboseală, în ciuda minei vesele pe care încerca să o păstreze.

- Da, i-am răspuns, în timp ce deschideam o fereastră de căutare nouă. Căutam... vacanțe speciale! am adăugat, revenind pe pagina cu harta.

- Oh! veni răspunsul ei, vrând să sugereze un  „Ți-am spus eu”, dar fiind în același timp dublat de o oarecare plăcută surprindere.

Mă pregăteam să-i împărtășesc impresiile adunate în urma abia finalizatului proces de documentare, când am mișcat fără să vreau cursorul spre sud, călătorind prin Polinezia până la Bora Bora. Iată, mi-am zis, o destinație exotică pentru vacanța specială a mamei! 

- Ce părere aveți de un sejur pe tărâmul „primului născut”? i-am întrebat în timp ce admiram silueta impunătoare a muntelui Otemanu, privită de pe terasa unei căsuțe cu acoperiș de stuf construită pe apă, chiar în lagună. Hmm? am sondat eu tăcerea întrebătoare.
- Sebi, lasă misterele pentru când suntem mai odihniți, răspunse mama, în timp ce tata se amuza anticipând vreo șotie bine pusă la cale.
-  „Pora pora mai te pora”*** -  mai pe scurt ... chiar Bora Bora. A venit răspunsul meu, aducând cu el suficientă veselie încât să ne revenim cu toții din acea amorțitoare oboseală.
- O propunere ... exotică, înviințară ei. Te ascultăm.
Privind când spre ecranul laptopului - pe hărțile cu „imagini din satelit”, pe wikipedia, sau pe CND Vacante Speciale, când spre cerul înstelat, în timp ce părinții mei asimilau informațiile primite, schimbând păreri și cerând lămuriri, simțeam cum pe ecranul imaginației un nou film începe să prindă contur.
Acțiunea se petrece într-un decor tropical, în inima lagunei, protagoniștii fiind chiar părinții mei, conectați la o sursă energetică nevăzută, dar prezentă la tot pasul, atât în binemeritatele momente de relaxare și odihnă, cât și în micile aventuri de care se pot bucura pe insulă. Îi urmăresc descoperind peretele de corali, îmbarcați pe un submarin, sau privind de sus, de la bordul unui elicopter, cum insula vulcanică se ivește în imensitatea albastră, a oceanului. Îi însoțesc în vizita prin cel mai mare oraș de pe insulă - Vaitape, exersându-ne cunoștințele de limba franceză și, în cele din urmă,  poposim la baza militară construită în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar, spre deosebire de o altă bază, de pe altă insulă, aceasta a rămas nefolosită.... Timpul se scurge, ajungem la destinație. Ne despărțim, lăsând planurile pentru zilele ce vor veni.



În întunericul camerei, în liniștea ce mă înconjoară, mă pregătesc să plonjez, deocamdată, în lumea visului. Pentru că, până ce nu vizitezi un loc, nu îi simți pulsul, nu îi întâlnești oamenii și nu îi descoperi misterele. Și atunci, doar asta poți face - să-ți imaginezi, să... visezi.
Așadar, mă strecor în pat; așternutul se transformă în nisip, tavanul se înalță - o boltă albastră, pereții sunt palmieri, unduindu-se ușor, iar fereastra se sparge în valuri mici devenind ocean. Din depărtare o siluetă se apropie de mine. Are în mână o nucă de cocos ornată cu o umbrelută realizată din hârție... Îmi zâmbește.
- Hawaii...
- kawaii... 
 

________________________________________________________________________________

* ”Kawaii!!!! Chotto kawaii, desu yo ne?”(japoneză) - Drăguț! Cam drăguț, așa-i?”
** Hai (はい) - Da!   
*** Pora pora mai te pora  - numele insulei in dialect Tahitian, însemnând ”creat / făurit de zei”

Premii suplimentare Provocari Verzi 2017 - part II -

Astazi a nins din nou, de dimineata. M-am trezit cu zapada (fara fulgi cazand din cer lol) deja asternuta pe alocuri. Spuneam ca voi reveni cu un articol despre ce premii am trimis in decembrie pentru castigatorii Provocarilor Verzi. Astazi premiile suplimentare ce au plecat catre copilasii care au participat la tema # 53 Martisor Quilling. Ii multumesc Micaelei care mi-a trimis " materie prima :P. Si sper ca le-a placut mica surpriza ;). Si iata care au fost acestea: