marți, 20 martie 2018

Ⅷ. Hawaii. Atât de kawaii.


Când am ajuns înapoi la mașină, se înnoptase deja. În timp ce alergam să prind o legătură la metrou, primisem un mesaj de la mama. Mă anunța că ei vor mai întârzia cel mult o jumătate de oră și că, dacă voiam, îi puteam aștepta la o cafenea din apropiere. Alesesem fără nicio ezitare mașina.

Urcam panta spre parcare, încercând să păstrez ritmul alert pe care mi-l impusesem întreaga zi. Simțeam cumva că, dacă încetinesc sau, și mai rău, dacă mă opresc, risc să rămân acolo, asemeni unui copil mic care, după o zi plină de mișcare în natură și foarte multă joacă, se așează brusc jos și nu mai vrea / poate să se mai miște de acolo, de parcă ar fi țintuit locului de o forță invizibilă. Singura diferență era că eu numai de natură, sau de joacă nu avusesem parte în acea zi, ci de nervi încordați la maxim, în timpul unei curse contra cronometru prin labirintul urban. Sau să-i zic junglă?

Ce bine că am avut la mine cheia de rezervă! mi-am zis în timp ce încercam să mă instalez cât mai confortabil pe bancheta din spate. Simțeam cum tensiunea acumulată în ultimele ore se transforma în febră musculară și, înconjurat de zgomotul orașului, mi-am căutat refugiu într-o evadare virtuală. Am deschis notebook-ul și am început să citesc primul articol pe care îl publicasem pe blogul de călătorii. Încercam să mă detașez de toată birocrația ce mă sufocase întreaga zi, dar și de emoțiile pe care interviul pentru job-ul în străinătate mi le îngrămădise în stomac, ca pe un ghem generos și foarte sensibil la.. orice.
De-aș reuși.... am lăsat gândul să se materializeze șoptit și apoi am închis atât clapeta laptopului cât și ochii..  Sunt prea obosit.

- Kawaii!!!! Chotto kawaii, desu yo ne?* mi se adresă zâmbind fericită, întinzând grațios mâna spre cer, privind o brățară făcută din cochilii mici, prinsă de încheietura delicată. ”Kawaii !!” exclamase și la vederea șiragului de flori pe care i-l dăruise în semn de bun venit gazda noastră...
- Mi se pare pare mie, sau aici, în Hawaii, totul este ... atât de kawaii? i-am zis eu accentuând finalul, în timp ce mă amuzam de potriveala cuvintelor... M-a privit o clipă cu ochii ei mari, copilăroși. Apoi i-a strâns ușor, în timp ce pe fața ei se așternea cel mai frumos zâmbet, și răspunsul sosi însoțit de o aplecare a capului, care însuflețea încuviințarea.
- Hai!** Apoi se ridică de pe șezlong și privi spre întinderea de ape,  reflectând cele mai incredibile nuanțe de albastru. Am zâmbit gândindu-mă că, acasă, un ”hai” ne-ar fi invitat să pornim în direcția apei.. de exemplu.
Un foșnet mi-a atras însă atenția. Printre frunzele palmierilor razele soarelui sclipoceau din ce în ce mai tare.. mai puternic... orbitor. Mi-am închis ochii învins de lumină, în timp ce tot peisajul se pierdea într-un roșu de apus .


Când în sfârșit am reușit să-i deschid, aceștia s-au izbit de întunericul din mașină. În apropiere s-au auzit voci și am recunoscut-o pe mama, care îi mulțumea cuiva, pentru că îi contactase. Ulterior am aflat că era vorba de paznicul parcării - el îi sunase pe părinți să le spună că în mașină era cineva care dormea, și tot el fusese cel care mă orbise cu laterna.  

Visul meu hawaiian....  mă gândeam cu o urmă de regret, în timp ce mașina lăsa în urmă orașul obosit și-nvăluit în smogul „iluminat” cu becuri gălbui, purtându-ne spre casă. Vacanța exotică în care mă aventurasem preț de câteva clipe de somn mă revigorase parcă. Am deschis din nou notebook-ul și am început să-mi „documentez” următoarea călătorie. Îmi place să citesc despre locuri și oameni, să descopăr istorii și să-mi fac „o părere”. Când mă pregătesc să plec către o destinație foarte puțin sau chiar deloc cunoscută, primul lucru pe care îl fac însă, este să o localizez.
„Sebi nici nu mai are nevoie să plece de acasă, la cât se plimbă pe street view și google maps.” A remarcat la un moment dat P., pe când eram cufundat într-o astfel de documentare. Mi-am amintit vorbele lui în timp ce priveam „din satelit ” Insula Oahu, una dintre cele opt mari insule ce fac parte din arhipelagul hawaiian. Zoom.... și în sudul insulei își face apariția capitala, Honolulu. Imaginile mi se întipăresc în minte, trezind și mai mult dorința și curiozitatea de a descoperi acele locuri în realitate.
Și-acolo trebuie să fie Pearl Harbor.... îmi zic. Ar putea fi încadrat foarte bine în acel top al destinațiilor speciale, pe care ar trebui să le vizităm, pentru a nu uita niciodată, că într-un război nu există învingători... ci doar învinși. Simt cum o undă de tristețe cere permisiunea de a ateriza și, după o scurtă ezitare, îi permit.  Istoria se tot scrie și rescrie....  mă gândesc, amintindu-mi de câteva pasaje din cartea 1984, scrisă de George Orwell tocmai în 1948 și atât de actuală, încă. 
Unii învață cât de nociv este războiul, alții nu... Îi dau liber tristeții să decoleze și mă îndrept spre Sud Est-ul insulei, unde se află Ko Olina, un fel de oază de relaxare în care am o vagă bănuială, din ce am citit până acum, că s-ar găsi și acea destinație exotică în care mă aflam în vis. Un golf micuț, palmieri ce străjuiesc plaja trezesc în mintea mea un ecou  „Kawaii!”. Deci  aici era.... îmi zic și râd încet, notându-mi denumirea.

- Fac prinsoare că iar „călătorește”! i se adresă mama lui tata. Ar trebui, să-l punem să ne facă și nouă o listă cu destinații exotice pentru vacanțe speciale care să-i ajute pe părinții obosiți și hăituiți de corvoade birocratice și nu numai, să-și reformateze sistemul și să-şi regăsească zen-ul.
Tata zâmbi, atent la drum.
- Am dreptate Sebi? Asta faci? mi se adresă apoi, întorcând-și ușor capul spre mine. Profilul ei trada oboseală, în ciuda minei vesele pe care încerca să o păstreze.
- Da, i-am răspuns, în timp ce deschideam o fereastră de căutare nouă. Căutam... vacanțe speciale! am adăugat, revenind pe pagina cu harta.


- Oh! veni răspunsul ei, vrând să sugereze un  „Ți-am spus eu”, dar fiind în același timp dublat de o oarecare plăcută surprindere.
Mă pregăteam să-i împărtășesc impresiile adunate în urma abia finalizatului proces de documentare, când am mișcat fără să vreau cursorul spre sud, călătorind prin Polinezia până la Bora Bora. Iată, mi-am zis, destinație exotică pentru vacanța specială a mamei! 
- Ce părere aveți de un sejur pe tărâmul „primului născut”? i-am întrebat în timp ce admiram silueta impunătoare a muntelui Otemanu, privită de pe terasa unei căsuțe cu acoperiș de stuf construită pe apă, chiar în lagună. Hmm? am sondat eu tăcerea întrebătoare.
- Sebi, lasă misterele pentru când suntem mai odihniți, răspunse mama, în timp ce tata se amuza anticipând vreo șotie bine pusă la cale.
„Pora pora mai te pora”*** -  mai pe scurt ... chiar Bora Bora. A venit răspunsul meu, aducând cu el suficientă veselie încât să ne revenim cu toții din acea amorțitoare oboseală.
- O propunere ... exotică, înviințară ei. Te ascultăm.
Privind când spre ecranul laptopului - pe hărțile cu „imagini din satelit”, pe wikipedia, sau pe CND Vacante Speciale, când spre cerul înstelat, în timp ce părinții mei asimilau informațiile primite, schimbând păreri și cerând lămuriri, simțeam cum pe ecranul imaginației un nou film începe să prindă contur.
Acțiunea se petrece într-un decor tropical, în inima lagunei, protagoniștii fiind chiar părinții mei, conectați la o sursă energetică nevăzută, dar prezentă la tot pasul, atât în binemeritatele momente de relaxare și odihnă, cât și în micile aventuri de care se pot bucura pe insulă. Îi urmăresc descoperind peretele de corali, îmbarcați pe un submarin, sau privind de sus, de la bordul unui elicopter, cum insula vulcanică se ivește în imensitatea albastră, a oceanului. Îi însoțesc în vizita prin cel mai mare oraș de pe insulă - Vaitape, exersându-ne cunoștințele de limba franceză și, în cele din urmă,  poposim la baza militară construită în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar, spre deosebire de o altă bază, de pe altă insulă, aceasta a rămas nefolosită.... Timpul se scurge, ajungem la destinație. Ne despărțim, lăsând planurile pentru zilele ce vor veni.



În întunericul camerei, în liniștea ce mă înconjoară, mă pregătesc să plonjez, deocamdată, în lumea visului. Pentru că, până ce nu vizitezi un loc, nu îi simți pulsul, nu îi întâlnești oamenii și nu îi descoperi misterele. Și atunci, doar asta poți face - să-ți imaginezi, să... visezi.
Așadar, mă strecor în pat; așternutul se transformă în nisip, tavanul se înalță - o boltă albastră, pereții sunt palmieri, unduindu-se ușor, iar fereastra se sparge în valuri mici devenind ocean. Din depărtare o siluetă se apropie de mine. Are în mână o nucă de cocos ornată cu o umbrelută realizată din hârție... Îmi zâmbește.
- Hawaii...
- kawaii... 
 
________________________________________________________________________________
* ”Kawaii!!!! Chotto kawaii, desu yo ne?”(japoneză) - Drăguț! Cam drăguț, așa-i?”
** Hai (はい) - Da!   
*** Pora pora mai te pora  - numele insulei in dialect Tahitian, însemnând ”creat / făurit de zei”
proba VIII

2 comments :

CARMEN spunea... [Raspunde]

ce frumoooos! asafac si eu de multe ori cad vreau sa ma relaxez - caut destinatii exotoce si fac planuri de vacante care... raman imaginare, pentru ca sunt peste puterile noastre din pdv financiar. Dar de visat, nu costa nimic ;-)
Abia astept sa vad ce se mai intampla in familia lui Sebi :-)
Noapte buna! pupici

copilarim spunea... [Raspunde]

@CARMEN hehe, da, dar tot visand frumos, intr-o zi... cine stie. Poate va deveni macar una realitate :P.
Se intampla, se intampla... a primit o veste buna si este foarte foarte .... o sa vezi :P.

ps: foarte aproape de Hawaii :))))) sau de kawaii...

Trimiteți un comentariu