O amintire și o provocare, cusute cu fir și ață.

 Jurnalul Familiei Sâbî

Luni, 12 octombrie 2020

Maria și Buni ( Tanța )

Bună! Eu sunt Maria, mezina familie. Astăzi este rândul meu să scriu în jurnalul online. Și, pentru că sunt cea mai mică (am împlinit 12 ani de curând), voi face echipă cu următorul membru al familiei care a fost tras la sorți: cu Buni. Nici că se putea mai nimerit!

În familia noastră, toți suntem ”fanii lucrului de mână” și fiecare are un domeniu preferat de activitate.  Eu am descoperit de curând că, cel mai mult, îmi place să lucrez cu acul și cu ața. Și, pentru că eu și Buni avem în comun pasiunea pentru croitorie, m-am gândit să scriem ceva în legătuă cu acest subiect: eu voi povesti despre o amintire dragă din copilărie, legată de lumea croitoriei și Buni, despre cea mai mare provocare, cu care s-a confruntat în cusut și brodat !

Inainte să începem, aș vrea să vă arăt cea mai nouă creație a noastră :

 

Ce părere aveți? Vă place? Eu sper că da! Așa ne-am imaginat noi o uniformă școlară pentru mini universul populat de păpuși. Cu acul și ața se pot scrie povești frumoase și nu am ales întâmplător aceasta fotografie! 

📌 Cea mai frumoasă amintire din copilăria mea. (Maria)

Vara era pe sfârșite. Tocmai mă întorsesem de la mare și, împreună cu sora mea mai mare, Dana, începusem să ne reamenajăm camera. Eram foarte entuziasmată - urma, în sfârșit, să devin școlăriță. Dar cel mai mult și cel mai mult, îmi doream să am și eu o rochiță din material pepit, cu șorțuleț albastru - întocmai ca uniforma pe care purtase mama mea, în copilărie.

Într-o dimineață, Buni m-a chemat în camera ei. Pe peretele de lângă geam se afla  masina de cusut. Deasupra ei, așezate frumos pe câteva polițe,  cutii însemnate:  accesorii croitorie. În mijlocul camerei, un scăunel. Îmi amintesc că mi-a zâmbit complice și mi-a făcut semn să mă urc pe el. Mă simțeam ca în filmele acelea vechi, alb-negru. De parcă eram o Shirley Temple, în salonul de probă al unui croitor celebru. Doar buclele îmi mai lipseau. 

 

Apoi, tot ce s-a întâmplat în acea zi, îmi amintesc ca prin vis. Cum cădeau razele soarelui pe mașina de cusut, cum Buni măsura, calcula, croia... zumzetul monoton al mașinii atunci când cosea.... Timpul parcă se oprise în loc și eu priveam cum din niște bucăți de material iau formă, rând pe rând, mâneci, rochia, gulerul, șorțul.

La un moment dat, când mai lipsea un singur detaliu de adăugat la șort - o danteluță albă, Buni m-a chemat alături de ea. Mi-a făcut loc să mă așez lângă ea și, cu mare grijă, încet, încet, am atașat împreună acel detaliu. A fost ceva magic.

 

Pe când soarele deja se pregătea să apună, priveam imaginea reflectă de oglindă: o fetiță zâmbind fericită, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochiță cu guler alb și șorț albastru. Eu.

 

Ori de câte ori îmi amintesc acea zi mă emoționez. Se spune că emoțiile se trăiesc, nu se (de)scriu. Pentru că în încercarea de a le așterne pe hârtie, își pierd din farmec. Cred însă că emoțiile pot fi simțite la fel de intens, într-un lucru cusut cu dragoste. Mi se întâmplă ori de câte ori privesc uniforma creată de bunica mea, căreia îi predau acum ștafeta.

📌 Cea mai mare provocare legată de Cusut si Brodat (Buni - Tanța)

Bine v-am găsit!

Când Maria mi-a propus să scriu în acest jurnal online despre acest subiect, în fața ochilor mi-a apărut imaginea ei, îmbrăcată în școlăriță. Am fost uimită să constat că ne-am gândit la o amintire comună. Am citit cu mare bucurie ce a scris în rândurile de mai sus și am retrăit toate emoțiile acelei zile.

M-am gândit să vă povestesc despre o altă provocare, relativ recentă. Este vorba despre întâmplarea care a făcut-o pe nepoata mea să-și descopere pasiunea pentru croitorie și care mi-a deschis mie, drumul către alte orizonturi creative.  

Totul a început tot de la un șorț! Pasionată de cultura japoneză, dar și de desenele lor animate - anime-uri, mă corectează, Maria își dorea un șort cu două fețe. Am reușit în cele din urmă să întocmesc un tipar. I-am făcut și buzunare, cu detalii brodate, pentru ambele fețe ale șortului. Cel mai încântată a fost de faptul că șortul nu avea nevoie de niciun fel de sistem de încheiere. Iată-l:

 

Toate au mers cum nu se poate mai bine, până în momentul în care a venit rugămintea:

- Buni, nu facem noi un șorțuleț și pentru Minami?

Am privit-o mirată. În doi timp și-o mișcare a dispărut în camera ei, de unde a revenit cu o păpușică mititică, croșetată de sora ei. 

- Păpușa mea amigurumi! Te rog!!!!

Doar nu era să-i spun că nu am lucrat niciodată lucruri pentru păpuși. Cu atât mai mult cu cât, m-am temut mereu de lucrurile migăloase - mi se părea foarte greu să coși la mașina de cusut ceva așa... de mic. A fost cu adevărat o provocare și, deși am fost tentată de câteva ori să renunț, să mă dau bătută, am continuat până la final. 
Îmi amintesc cum, ceva nemaivăzut la mine, de câteva ori chiar mi-a sărit ața din ac - spre uimirea Mariei, care însă a apreciat faptul că așa a învățat lucruri noi: cum să pună din nou ața în ochiul acului mașinii de cusut. Și eu am învățat, așa, la vârsta mea, să nu mă tem de greșeli, de lucruri noi. Și am descoperit cât de mult îmi place să creez costumații în miniatură, alături de nepoata mea.

Sperăm că v-a placut fila de jurnal scrisă de noi. Ne-ar plăcea să ne povestiți și voi dacă aveți amintiri memorabile legate de croitorie.

Cu drag,

Maria si Buni