duminică, 31 iulie 2011

L'organo magico ( Orga magica)



video via ft1978

 Rezumat:
Intr-un orasel in Germania traia un om foarte talentat care crea instrumente muzicale - specialitatea sa fiind orga. Tocmai terminase una pentru biserica din oras si era mai mult decat incantat de aceasta. cand prima cununie avu loc, orga incepusa sa cante singura si toata lumea fu de parere ca este magica. 
Alan  urma sa se insoare cu Elisabeta, o fata superba care il iubea foarte mult. Faima de care se bucura ii umbrise insa sufletul si lui Alan nu ii mai pasa decat de reputatia sa nemaipomenita. Cand intra pe usile bisericii isi imagina ca nunta sa va fi cea mai grozava si orga va canta nemaipomenit de frumos, dar acest lucru nu se intampla. Orga era muta.
Manios din calea-afara, Alan isi parasi mireasa in fata altarului, invinovatind-o pentru mutenia orgii. Dar tanara il iubea nespus, de fapt el voise sa se insoare cu aceasta pentru frumusetea ei nemaipomenita. Cum alerga pe strazi innebunit, avea impresia ca toti rad de el ca a fost inselat, dar de fapt oamenii doar se intrebau ce i se intamplase.
Gandindu-se ca nu isi va putea recapata faima in acel oras, Alan porni la drum si poposi intr-un ras on Italia, acolo vru sa refaca o orga in loc sa o ajusteze si fu dat afara si acest lucru se intampla oriunde mergea, nimeni nedorind ca el sa faca o orga noua. Obosit si surprins de o ploaia grozava, Alan ajuns la o bisericuta din Spania, unde fu ingrijit de parinte si o fata tanara. Cand isi reveni acesta auzi o muzica de orga minunata venind din biserica. Tanara canta la o orga micuta si veche, care se tot defecta. Alan observa atunci ca fata, Elvira, era oarba. Si cand intreba cum de poate canta, afla ca aceasta asculta piesa de la parinte si o retinea si apoi simtea ce clape trebuia sa apese, cum spunea parintele muzica se naste din inima daca aceasta este senina. Cuvintele parintelui il trezira pe Alan la realitate si isi dadu seama de greseala pe care o facuse si in care traise atatia ani.
Dupa ce repara micuta orga pleca la drum catre orasul sau. Foarte obosit ajuns acasa si in fata bisericii zari un cortegiu funerar. Intrebandu-i pe oameni despre cine era vorba, afla cu durere ca Elisabeta se stinsese si ca toata perioada cand el lipsise suferise si ii ajutase pe cei sarmani. Oamenii nu il recunoscusera, crezand ca este unul dintre sarmanii ajutati de acea fiinta atat de buna. Alan ramase langa sicriul ei si orga incepu sa cante pentru ultima data, singura. Cei doi erau in sfarsit impreuna, pentru totdeauna.

5 comments :

Sara spunea... [Raspunde]

Mulțumesc pentru rezumat - fără el nu aș fi înțeles foarte mult :) Frumos desenul, dar cu final trist- cumva.. Măcar Alan a învățat ceva și a vrut să își îndrepte greșeala, dar.. prea târziu, din păcate...
Mulțumesc! :*

copilarim spunea... [Raspunde]

Cu placere Sara! Ma bucur ca ti-a fost de folos. :) Vorbeam acum ceva timp cu surioara mea si ne aminteam cum am ajuns noi sa invatam italiana uitandu-ne la desene - am avut o perioada intre 92 si 93 cand am facut "cura" de desene dublate in italiana. Eram cam de varsta ta si a surioarei tale!!:D
Asa este.. sfarsitul este trist.. sa speram insa ca ii va ajuta pe cei care vad filmul/ citesc povestea, sa nu faca o asemenea greseala. :D

Sara spunea... [Raspunde]

Da, ar fi bine!... Găsesc aici pe blog multe, multe filmulețe frumoase! Mulțumesc! :)

OFFICE LITERATURA spunea... [Raspunde]

Special pentru tine!
Noi apariţii editoriale la OFFICE LITERATURA:
Cele mai frumoase poeme de dragoste – “Atunci când vara se reinventa” – autor Cristian Lisandru
Un nou roman pe care-l vei citi dintr-o suflare – Romanul care se scria singur” - autor Cristian Lisandru
Pentru tine:
De-ar fi să plouă un mileniu şi mai mult
N-aş mai ieşi din casă şi aş sta să te ascult
Cum taci…
Să simt cum în tăcere mă îmbraci.
Să deseneze ploaia chipul tău pe geam,
Într-un decor lacustru lângă mine să te am,
Să-mi mai reciţi încet dintr-un poet bolnav de ploaie,
Să simt cum intră apa în odaie.
Ascunde telefonul, să nu-l auzim,
Din dulcea beţie-a ploii să nu ne mai trezim,
Să nu aprinzi lumina, pe întuneric ploile-s atât de vii
Şi mumură-mi iubirea aşa cum numai tu ştii…
E-atâta ploaie-n suflet şi atâta ploaie-n gând
Şi parcă lumea-ntreagă s-a oprit plângând,
Dar, vai, doar noi mai râdem, o pereche renăscută-n ploaie
Şi apa intră-ntruna în odaie…
Doresc să-ţi mângâi părul printre picături
Şi peste tot ce-a mai rămas iubire vreau să-mi juri
Şi mai recită-mi, iarăşi, dintr-un poet bolnav de ploaie
Să văd cum intră apa în odaie…
Să ne spălăm păcatele,
Să fim curaţi,
Îndrăgostiţi adevăraţi,
Şi-n lumea asta care râde şi de ploi
Să fim curaţi doar noi…

(Ploaia de Cristian Lisandru)

http://officeliteratura.blogspot.com/
http://officeliteratura.bloguest.com/

copilarim spunea... [Raspunde]

@draga Sara, ma bucur mult:)!!

@OFFICE LITERATURA multumesc frumos! Mi-a facut placere sa citesc poezia aceasta racoroasa, intr-o zi calda, de vara!!:)

Trimiteți un comentariu