Atenție, aterizează mătușa!

 Jurnalul Familiei Sâbî

Marti, 24 noiembrie 2020

,Mama, Ioana

Mama, le-a găsit paturi suprapuse fetelor. Și tapet. Și, în timp ce îmi prezenta descoperirile, a deschis puțin și capacul de la cufărul cu amintiri. Și-apoi, poate din neatenție, din prea mult entuziasm, ori poate chiar intenționat, l-a lăsat întredeschis. Ispititor.

În timp ce vocea ei mă legăna molcolm, ademenindu-mă la fel ca în copilărie, un fascicul minuscul de lumină pulsa ușor, proiectând umbre și stele, pe-un perete. Prinzând curaj, o amintire s-a strecurat prin deschiderea strâmtă și-a început a se derula în fața ochilor, aidoma filmelor vechi, alb-negru.

Treptat, pelicula tremurândă, își îmbunătățea calitatea. Filtre moderne îi redau claritatea, o mulțime de pixeli în tonuri de gri pierdeau teren în fața imaginii netede, în culori vii, vibrante. Cât despre sonor, dintr-un continuu hârâit estompat, după o cascadă de sunete ce semânau cu o gargară cu apă și sare, m-a înconjurat cristalin, de parcă ar fi ieșit din cel mai performant sistem dolbi.

Această ultimă transformare m-a propulsat direct în mijlocul acțiunii. Am simțit așezându-mi-se pe umeri, un fel de pelerină. M-a acoperit ușor și, privind în oglinda din fața mea, așezată acolo strategic, am sesizat cum încep să dispar, acoperită de ceea ce părea a fi deghizarea ideală: Ioana Invizibilă.

Când o amintirie iese din cufăr, nu i te poți împotrivi. Ea face regulile și, spectator-actor, activ-pasiv, după cum îți permite, îi faci jocul. Am tras aer adând în piept și...

Atenție! Motor! Acțiune! Filmăm!

Plouă. Noiembrie. Toamna. Sâmbătă seara. Alexandra și Ioana, șase ani - exersează în fața oglinzii, sincron, bucata pe care trebuie să o interpreteze la serbare. Mama, Tanța, a început lucrul la costume. Privind mișcările mâinilor ce taie grațios aerul din jur, se gândește că lebedele ei, învață să zboare. Și dacă își vor lua zborul prea curând? De aceea le fac costumele!.

Mă întreb dacă acelea erau gândurile mamei, sau sunt ale mele. Încerc să ridic o paietă rătacită pe covor și, drept pedeapsă pentru nesăbuința de a tulbura cursul amintirii, mă trezesc propulsată cu putere, până în ziua serbării, de parcă cineva ar fi apăsat intenționat pe butonul de derulare rapidă. Încerc să alung acea senzație de amețeală care m-a cuprins și îmi așez fața în palmele deschise. Mi se agață de față. Dar funcționează. Amețeala s-a oprit. Toamna, mi-a lăsat, cu dărnicie și cu cerneală de ger ars-uscată, autografe întipărite în relief. Câtă generozitate din partea ei - acum, va trebui să îmi repar și fața, nu doar mâinile.

Atenție, aterizează mătușa!

Nora deschide ușa camerei și spulberă orice fir de emoție. Micile lebede își arcuiesc spatele și ridicându-se pe poante par a se desprinde într-un zbor lin. Aripile lor se transformă în coliere în jurul gâtului ei.

Ce mici eram! Și noi, și Nora. Întrerup o scenă perfectă din filmul amintirii. Mă dau un pas în spate, sperând că poate voi fi iertată, voi trece neobservată. Lumina se stinge.

Se aprinde - clipesc pentru a mă putea obișnui, treptat, cu becurile ce înconjoară oglinda. Din oglindă, mă privește Audrey Hepburn. Sau nu! E varianta ei autohtonă, Nora. Cu ochi mari și privire pătrunzătoare, cu părul ușor ondulat, prins în coadă, tresărindu-i la fiecare mișcare. Cu un machiaj discret, puțin rimel, ruj și o piele fină, radioasă. Nora - idealul de feminitate și frumusețe.

Încerc să localizez unde m-a teleportat, în filmul ei, amintirea. Ce s-a întâmplat cu spectacolul de balet? În ce culise mă aflu? Și, mai ales, oare mi-am pierdut acoperirea? Ioana vizibilă?

Nora îmi zâmbește amuzată. Fără cuvinte, îmi întinde mâna, catifelată și delicată, așa cum mi-o amintesc. Ce mă fac? Cu bietele mele „rășchitoare”, va fi, cu siguranță, dezamăgită!

Ioana, iar nu ai purtat pielii de grijă?

Îmi ia mâinile între ale ei. Constat cu uimire, că ale mele arată de parcă acum aș fi venit din sera cu răsaduri. Dar ea râde, ca atunci când eram mici și ne luam la trântă cu gerul. Mă spală ușor pe mâini și, cât sunt încă umede, aplică un strop de smântână albă, dintr-o cutie aflată pe măsuță, lângă oglindă. Le masează ușor...... și simt cum mă ia somnul. 

Este cremă regenerantă pentru mâini, Ioana, nu smântână! Râde. Ești incorigibilă.

Are dreptate. Asta este - dar seamănă. Ce vină am eu? Vreau să argumentez, ceva, orice. Dar mă trezesc față în față cu un scenariu. Cuvintele se împletesc, dansează și, de parcă ar vrea să îmi vină în ajutor, ilustrează. Nora de acum, mă privește zâmbind, din spatele Norei, de atunci. Aceeași Nora. Purtându-și pielea cu demnitate, grijă și naturalețe. Și puțină cremă hidratantă - 35+, 45+, 55+? Doar ea știe. Ea și Ana Aslan. Inovatoarea doamnă, care ne-a lăsat moștenire un  produs 100% românesc, menit să sfideze timpul și timpurile și să acționeze cu eficiență, chiar și pe pielea atât de pretențioasă a amintirilor, îmblânzindu-le cu formule nu atât magice, cât științifice, cu parfum suav de premiu Nobel, chiar.

 

Îmbunătățește fermitatea pielii ! Acționează ca un fel de hipnoză, amintirea aspirând, din viitor, cu o lăcomie mascată (rezumându-se doar la câte un produs din fiecare, pentru a salva aparențele), întreaga gama reinventată Gerovital H3 Classic.

Nora de atunci tresare! Cea de acum chicotește. Eu încerc să descifrez scenariul, care mai nou seamănă cu un papirus populat de hieroglife animate. Dintre acestea, trei poartă, pe post de coroană, traducerea numelor lor și o scurtă descriere a rolului pe care îl joacă în elementul-grupare, ce stă la baza reinventării. Și anume, complexul anti-age: 

• Acidul hialuronic, lider autoproclamat și cel mai mare specialist în hidratarea profundă 
• Vitamina E, responsabilă cu disciplinarea radicalilor liberi și înlăturarea stresului oxidativ, dar și protectoare a liderului autoproclamat, a fibrelor de colagen și a elastinei, având sloganul „trăiască elasticitatea„
  
• Juvinity, doctorand în întârzierea îmbătrânirii metabolice şi a nucleului celulelor și în revigorarea replicării celulare. Supranumit „Rezervorul de tinereţe îndelungată a pielii”,  are un rol cheie în echipă, având în grija sa telomerii, de a căror lungime, depinde chiar lungimea vieții celulelor.
  

Brusc amintirea dispare. Râmâne prezentul. Ioana visează.