Mă ridic ușor de pe pătura pe care o așezasem sub nucul bătrân și-i caut cu privirea pe părinți. Să le arăt. Apoi îmi amintesc că au rămas jos, în Valea cu Soare, pe prispa căsuței lui Moș Vasile, cum s-a prezentat chiar el, să mai vorbească una-alta despre acest colț de lume, unde viața are un mers lin și timpul pare că se oprește în loc.
De fiecare dată când trecem pe drumul acesta ce șerpuiește pe sub munte, îmi promit să facem un popas și să urc pe dealul acesta pitit printre munți, pe-a cărui pantă soarele și norii proiectează povești curgătoare. Un semn prins de un băț înfipt pe marginea drumului, ne-a făcut acum să oprim:” De vânzare - pentru informații Moș Vasile, Valea cu Soare ”.
Moș Vasile, muntean hâtru, cu zâmbet larg și drag de oaspeți, ne-a primit bucuros. Terenul de vânzare cuprinde tot dealul pe care îl privesc mereu, imaginându-mi sus, pe platou, lângă nucul bătrân, că mă întorc acasă. La început visam că vom sta la cort vreo câteva zile, ne vom bea ceaiul și vom citi o carte sub pomii din mica livadă dinspre pădure și voi privi cerul din hamac. Apoi, cu timpul, a început să încolțească timid dorința de a realiza un proiect de casă . Și casa aceea tot creștea, se transforma, prindea din ce în ce mai bine contur și se încadra atât de bine în peisaj încât... aproape o zăream, aievea, ori de câte ori drumul nostru ne purta pe acolo.
- No, locul ăsta e în familia noastră din tată în fiu! ne zise el ușor trist. Dar ce pot face - doar să vie oameni buni, cumsecade, cu drag de pământ și respect pentru natura.
Am aflat că partea de pământ scoasă la vânzare era a unui văr plecat ”peste mări și țări”. Moș Vasile se îngrijise în toți acești ani de teren: plantase câțiva pomi în livadă, toți de ”soi românesc, să nu li se piardă urma”, lucrase o alta unde avea grădină cu legume și zarzavat, ba chiar avea și trei parcele pe care punea grâu, porumb și cartofi. Om gospodar, îngrijise cu dragoste acest loc și singura lui dorință era să nu fie distrus.
Apoi ne-a condus să vedem priveliștea de sus, de pe platou - acolo unde, sub bătrânul nuc, am văzut mai devreme spectacolul norilor... și-ntr-unul dintre ei, un cățeluș creț ce-mi amintea de vremuri nu foarte îndepărtate, cu multe planuri de mutat din oraș undeva în mijlocul naturii, vremuri în care îl luam lângă mine să ne uităm pe ” proiecte case ” și îi povesteam cum vom alerga împreună pe dealul nostru însorit.
Alung cu mâna ceața de pe ochi... e umedă și mi se pare că întrezăresc iar căsuța pe care visăm să o construim aici. Un leagăn se mișcă încet, agățat de o creangă groasă a unui gutui, de parcă acum ar fi sărit cineva din el, îndreptându-se spre casă. Intrarea din spate se face pe o prispă largă, neîmprejmuită. Mi-a rămas gândul la o astfel de prispă de când am văzut o frumoasă casă japoneză, tradițională.
Așadar, dincolo de geamurile mari, ce glisează ușor, se află o sufragerie luminoasă, plină de căldura glasurilor celor adunați în jurul ghemotocului de cățel creț ce se află pe covor. Plin de veselie îi face pe toți să râdă și îi molipsește la joc - copiii de toate vârstele iar el, nemuritor.
Privirea mi se limpezește ușor, ușor. Îmi reamintesc că totuși trăim într-o lume în care trebuie să plătești impozite și dări și că, odată ce vom porni în această eventură minunată, de a ne îndeplini visul și a ne muta la casa noastră trebuie să avem alături și un evaluator ANEVAR - căci neprețuitul nostru colț de rai trebuie analizat și doar un cunoscător poate stabili atât valoarea locului cât și cea a casei ce se ridică pe el. Așa că deschid preț de câteva clipe baza de date și îmi salvez o adresă de contact și două-trei idei în ciornă, pentru ca acasă să definitivez și trimit mailul.
Aia e casa noastră! așa-i zic norului. Și el parcă mă aprobă, dând din coadă fericit. Și sub scară, știi, acolo-i lumea magică - acolo vom privi pe geam munți și păduri, apusuri și răsărituri... Vom privi iarna sub cojoc de zăpadă și primăvara de verde crud. Vara vom citi cărți la adăpost de arșița din toiul zilei, iar toamna vom admira picturi cu frunze ce schimbă culori.
Și mi se pare că adorm, sau poate că soarele îmi bate prea tare în ochi de se strâng așa... Apoi se aud voci, zgomote puternice,... Deschid ochii și sunt în camera mea. Camera mea cu norișori ce privesc din tapetul de pe pereți către mine. Zgomotul orașului mă înconjoară pe măsură ce mă trezesc, treptat, treptat.
Oh... nu! Vreau înapoi, la căsuța de pe deal... În lumea magică de sub scară. Vreau să stau lungită în iarbă, așezată pe o păturică, sub nucul bătrân. Să te văd printre nori și să respir aer curat. Oare există acest loc cu izvor de munte sau... doar l-am visat?
0 comments :
Trimiteți un comentariu