- Bună, bine că ai ajuns! m-a întâmpinat încă de jos, de la intrarea în blocul modernist cu trei nivele, în ale cărui ferestre mari soarele își odihnea ultimele raze din acea zi călduță de toamnă.
Nu a așteptat să îi răspund și, privind peste umărul meu ca pentru a se asigura că nu sunt cumva urmărită, mă trase după ea pe scări până la ușa apartamentului.
- ... s-a întâmplat ceva? am reușit să îngân în cele din urmă, în timp ce ea descuia ușa, foarte atentă la ce se întâmpla în jur.
- Hai, intră! Mi-a răspuns aproape șoptit, trăgând imediat ușa după mine și încuind-o temeinic.
- Auzi... tu crezi în minuni? Mi s-a adresat din senin, vorbind încă destul de încet, în timp ce eu deja îmi pusese papucii de casă.
- Minuni?
- Da! Răspunsul a venit limpede si clar, iar după ce s-a mai uitat o dată pe vizoar, mi-a făcut semn să o urmez în bucătărie.
- Uite.... nu o să mă crezi dar.... Sunt Mihai.
Liniște. M-am uitat încă o dată, cu atenție, în fața mea. Roxana, prietena mea din copilărie, mă privea cât se poate de serios.
- Poftim? Am întrebat-o în cele din urmă, așezându-mă la masă, în locul meu obișnuit.
- Mda.. știam eu că nu va fi atât de simplu... Dar trebuie să mă crezi. Roxana va ajunge acasă în zece minute. Între timp eu voi prepara niște ulei - vom avea nevoie de el. Vei vedea!
Mihai este fratele mai mic al Roxanei. Are un metru nouăzeci, alură de sportiv, îi plac competițiile și este bucătar. Da, știu, probabil vă așteptați să spun atlet profesionist, sau fotomodel. Nu. Este bucătar și are propriul său restaurant. Unul micuț, cochet și cu stele. Multe stele. Stele care se văd seara pe cer prin tavanul de sticla din zona zen amenajată în centru, stele de cinema și alte celebrități care îi trec deseori pragul și, probabil cele de care este cel mai mândru - stele Michelin. Două. Ceea ce este absolut minunat, pentru că el a fost primul care a deschis această cale la noi în tară. Nu degeaba a făcut școala în Japonia, țara cu cele mai multe restaurante înstelate.
Oricât și oricum aș privi, în fața mea se află Roxana, concentrată asupra unor semințe de dovleac pe care le adaugă într-un recipient al unui aparat roșu, foarte drăgălaș, despre care îmi imaginasem inițal că ar putea fi mp3 player-ul despre care îmi povestise cu câteva seri înainte. Dar nu. Așa compact și micuț cum se prezenta, aparatul s-a dovedit a fi chiar cea mai eficientă presă de ulei la rece. Cu multă dexteritate a ales setarea mix, a apăsat butonul de pornire și, în aprozimativ 5 minute, în fața mea se afla într-un mic bol de sticlă transparent, uleiul de dovleac. Un parfum minunat și o culoare ce îmi aminteau de copilărie, când bunicul lor pregătea uleiuri la presa veche, din sat.
- Ei? mă privi cu seriozitate în timp ce studiam pe rând aparatul și produsul finit.
- Bine... Mihai, te cred. Spune-mi ce s-a întâmplat. Uneori realitatea poate fi înșelătoare. Oricât de evident este faptul că Roxana se află în fața mea, la fel de sigur este și faptul că ea și bucătăria merg pe drumuri paralele. Sau mai spus, de câte ori ne aflăm în bucătărie preparatele de care ne bucurăm sunt pregătite de Mihai la restaurantul lui. Roxana nici măcar de prăjitorul de pâine nu se mai atinge după ce am fost nevoie să stăm o zi întreagă cu geamul larg deschis, iarna, când a reușit să carbonizeze două felii de pâine.
- Am venit!! se auzi vocea gravă a lui Mihai de pe hol, în timp ce ușa de la intrare se închidea cu zgomot în urma sa. Da... era clar că cei doi frați se comportau ca și când ar fi făcut schimb de corpuri. Dar oare de ce... mă întrebam în timp ce priveam cu interes aparatul roșu aflat pe blatul de lucru.
- Se numește Yoda. Este vedeta, dar și secretul restaurantului meu. Mă lămuri Roxana... adică Mihai, ghicindu-mi parcă gândurile. Cu el îmi prepar uleiurile fără aditivi și conservanți, prin presare la rece. Dacă vrei să se păstreze elementele esențiale precum enzimele, vitaminele, mineralele sau acizii grași, ei bine iată soluția.
În timp ce savuram salata proaspăt pregătită și ne bucuram de gustul desăvârșit al uleiului din semințe de dovleac, mă gândeam că mi-ar plăcea mult să fiu pentru o zi în locul lui Mihai. Acesta, încă aflat captiv in corpul sorei sale oftă privindu-mă:
- Ce n-aș da să fiu acum în locul tău. Nu știu cum să revenim la normal și mâine va veni să cineze la noi un scriitor de renume, alături de impresar.
- Ei bine, eu vreau să fiu eu, din nou. Se auzi Roxana, cu voce de bariton.
*
Nu știu încă dacă uleiul acela a avut vreo proprietate magică, dar a doua zi mă aflam pe post de bucătar, ”prizonieră” în corpul lui Mihai, pregătind de zor cea mai gustoasă friptură din piept de pui, o salată delicioasă, din ingrediente proaspăt culese și livrate de la mica seră pe care familia prietenilor mei o avea în apropierea orașului și, vedeta serii, un dressing special, pe de bază de ulei din floarea soarelui presat la rece. Mi-au trebuit doar 3 minute și un pic să obțin 55 de ml din 100 de grame de semințe.Invitații speciali au fost extrem de încântați. Am făcut chiar și o fotografie împreună - o amintire neprețuită pentru prietenul meu Mihai, captiv de data aceasta în corpul meu. I-am adus-o înrămată seara, când ne-am reunit toți trei din nou acasă, am mâncat paste delicioase și ne-am dorit să fim iar noi înșine.
După această întâmplare m-am grăbit să descopăr promoțiile YODA. Cu dorințele voi fi mai atentă și mă voi limita să mă bucur de gustul proaspăt și sănătos al celor mai bune uleiuri.
0 comments :
Trimiteți un comentariu