Capitolul 13. Cu povești de la munte... la sticlă.

....era vară. Printre stejarii înalți pătrundeau razele soarelui, iar tresărirea ușoară a frunzelor îți dădea impresia că cerul sclipește întocmai ca marea, la amiază. Crengi uscate trosneau sub ghete și dacă nu mi s-ar fi făcut sete, aș fi avut încă mult timp senzația că plutesc, și nu că urc, spre Poiana Pinilor, ”sus-sus-sus, la munte, sus”. Dar când mi-e sete nu mai funcționez bine. Picioarele mi se mișcă greoi, de parcă aș purta echipament de astronaut, nu mă mai pot concentra și pur și simplu mă opresc.

- Hai încă puțin Piticot, aproape că am ajuns! îmi strigă Tata, aflat la un pas distanță în fața mea. Dar mie mi se pare că este atât de departe și brusc totul este copleșitor, de parcă aș fi intrat la apă - la fel ca Alice în Țara Minunilor. Singura diferență este că eu nu am băut (încă ) nimic.
- Mi-e sete!!! Aș putea seca un pârâu întreg! răspund privind puțin înciudată către firicelul de apă ce-și croiește drum printre pietricele mai mari și mai mici în dreapta mea. Și uite și-un broscoi. ce norocos!
- Atunci ce mai aștepți? mă mângâie Tata pe creștet, în timp ce îmi arătă cum, în dreapta noastră, dintr-un perete de piatră aflat pe un dâmb înalt, țâșnea un izvor. Privindu-l am simțit cum dintr-o dată capăt superputeri și mă desprind de pe sol, plutind parcă hipnotizată de susurul acestuia, până acolo... O gură de apă și am redevenit eu, cea dinainte. De fapt, nu, pentru că aceasta a fost prima mea întâlnire cu apa de izvor. Și de atunci, nimic nu a mai fost la fel. În ziua aceea nu am cucerit doar muntele, voinicește - în ziua aceea am aflat că poveștile sunt adevărate, că există apă vie.

Mi-am reamint și am retrăit întâmplarea aceasta de la munte petrecută demult, în copilărie, în timp ce mă aflam în vârful zidului de cățărat, amenajat în sala de sport a companiei în care m-am angajat de curând. A fost de ajuns doar o gură de apă din sticluța mică, de 0,5 L pe care mi-a întins-o colegul care aștepta sus și eram din nou copil, la munte, în fața izvorului de lângă Poiana cu Pini, în mijlocul naturii, departe de poluare și ... stres.

- Felicitări! Avem o câștigătoare! a anunțat el, în timp ce eu retrăiam momentul acela magic când am aflat că apa este de mai multe feluri.... că exista apă și că există apă de izvor de munte. Acea apă vie din poveștile cu viteji, sursă de sănătate și vitalitate.
- ..... și premiul cel mare este alcătuit dintr-un bax de șase sticle de apă de izvor necarbogazoasă și unul de tot atâtea sticle cu apă de izvor carbogazoasă! 
De jos, se auzi un murmur la unisorn. Se pare că și colegii mei își doreau acest premiu, care era, după cum aveam să aflu mai târziu, cel mai râvnit și vânat în compețiile noastre sportive de sfârșit de lună.
- Norocul începătorului!  se auzi o voce. Vocea celui clasat imediat după mine, aveam să aflu.
- Trebuie să faci cinste, colega! se auzi o alta, de data aceasta mai veselă.
- Cu o sticluță cu apă! completă un alt coleg.
- Poimâine - când vin băieții de la La Fântâna să ne asigure sursa de hidratare!


 De când am descoperit primul meu izvor, în copilărie, multe povești s-au scris pe cărări de munte. Acum le retrăiesc de fiecare dată când sunt în compania une sticluțe mici, cu apă de la munte, sicluță ce mă însoțeste când plec pe teren, sau când particip la ședințe lucru, când mă încarc cu energie pozitivă cățărându-ma pe ”muntele” din sala noastră de sport și.. mai ales la sfârștul fiecărei luni, când îmi reînnoiesc titlul de campioană la proba de cățărat. Doar v-am spus care este premiul cel mare - nu-l pot lăsa să-mi scape!