vineri, 16 noiembrie 2018

XX. Nunta din munți.

„... și nunta va fi în munți! mă anunță pe un ton hotărât, în timp ce îi așeza pe cap păpușii cu păr bălai, o maramă făcută dintr-o bucățică de dantelă.
- În munți? am privit-o admirativ.
Deși nu era decât cu 3 ani mai mare decât mine, Ana îmi părea deja un om mare, serios, gata în orice moment să pornească în viață, pe drumul ei. Soarele ne trimitea raze jucăușe ce se strecurau printre crengile nucului bătrân sub care ne așezasem, poposindu-ne pe creștet, cu blânde mângăieri.
- Da! Voi privi de la balconul camerei brazii semeți, pudrați cu zăpadă și...
- .. și? așteptam continuarea nerăbdătoare.
- Și voi avea un strai popular, pe care îl voi purta în bisericuța de lemn!
- Dar.....
mi-am căutat timid cuvintele, pentru a nu-i strica prietenei mele visul nunții perfecte. Nu va fi frig? Dacă e zăpadă...
- Nicidecum! Oricum, și tu, tot un costum tradițional vei îmbrăca!!
îmi răspunse luându-mi mâinile intr-ale ei.
- Eu? am bâiguit emoționată...
- Bineînțeles! Domnișoara mea de onoare!! Îmi promiți? Am înclinat ușor din cap afirmativ.
- Să nu uiți, Clara!!”
 - Clara! Ce faci? Ai adormit?Mihai mă zgâlțâie încet de umăr. Deschid ochii și privesc pe geam. Suntem deja în Câmpina. Trenul ne poartă lin prin Valea Prahovei, spre nunta din munți.
- Probabil că am ațipit puțin, în timp ce așteptam să lăsăm în urmă capitala cea zgomotoasă. 
Îi zâmbesc și mă îndrept în scaun. În stânga mea se derulează peisajul de toamnă târzie, în dreapta mea se află el.

Invitația am primit-o abia acum două săptămâni, însoțită de un mesaj:

Draga mea domnișoară de onoare, ne vedem sâmbătă la probă?!
Deși vorbim săptămânal, Ana nu mi-a spus nimic, până în ultimul moment. S-a asigurat doar ca weekend-ul acesta să îl am liber - îl rezerv, să nu uiți - ca să o citez. Nu am bănuit ce punea la cale. Iar ea.. s-a amuzat teribil, bucurându-se la fel ca în copilărie, când reușea să mă surprindă, lăsându-mă fără cuvinte, în fața faptului împlinit.
- Dar nu e vorba de o zi de naștere, Ana, ci de nunta ta, totuși! am încercat să protestez, cam fără succes. Când voi reuși, în timpul acesta scurt, să-mi pregătesc ...
M-a înrerupt făcându-mi semn să o urmez. În camera ei, pe pat, erau așezate frumos două costume tradiționale. Se ocupase de tot, așa cum îmi povestise cândva, în copilărie.


- Nu înțeleg cum a reușit să facă rost așa, din scurt, de un salon de nunti în Brasov! mi-a întrerup Mihai firul gândurilor.
- Ei și tu acum! Plănuiește de mult acest pas! Doar pe mine m-a ținut așa... în suspans. Bănuiam că pregătește ea ceva, dar ...
- Nu te gândeai la așa ceva, nu?
Când mi-a dat invitația, Ana a insistat să vin însoțită - Doar așa mi-ai promis! -. Pe Mihai, îl știe mai mult din povestite. L-a văzut o singură dată, în trecere, când abia mă mutasem și m-a condus acasă cu mașina ei. Mi-a zis simplu: Să vii cu Mihai!

- A fost frumos la căsătoria civilă. Ei sunt foarte frumoși și.. luminoși!
Mihai se uită pe telefon la cele câteva fotografii făcute în dimineața aceasta. Chipurile zâmbitoare surprinse de aparat, ne scot ușor din amorțeala plăcută ce ne învăluise în mersul tărăgănat al trenului . De îndată ce s-au semnat actele și i-am felicitat pe Ana și Florin am plecat rapid spre casă, pentru a ne lua bagajele și a merge la gară, cu destinația Brașov. Odată ajunși acolo, vom fi preluați de un microbuz din Livada Poștei până în Poiană, la hotelul unde suntem cazați și unde ne vom petrece următoarele două nopți și două zile.


Este chiar mai frumos decât mi-am imaginat atunci, în copilărie! mi-a zis Ana, în timp ce ne probam.  Parcă ar fi o cabană, doar că este.. Mare! îmi explica schițând forme geometrice cu mâinile prin aer. Și am rezervat toate camerele. Ajung locurile la fix! Nici că se putea potrivi mai bine. Și uită-te la salon!
Priveam grinzile de lemn și tavanul ce dădeau locului o căldură aparte. Elegant. Cu o mânecă suspendată și cealaltă alunecându-mi câș, mă simțeam din nou o copilă de opt ani, care, alături de prietena ei cea mai bună, transformau vise în realitate.
- ... este real! Ana... încă nu îmi vine să cred.
- Și nu e tot! Ai camera lângă a mea. Și o priveliște minunată, spre pădurea de brazi. Am stat în ea acum doi ani, de Paște. M-am gândit imediat la tine!
- Serios? 
- Foarte! Acesta-i micul nostru refugiu despre care-ți tot povesteam. De câte ori ne dorim să ne încărcăm puțin bateriile, venim aici. Este un loc plin de amintiri plăcute!



Drumul prin munți, la înserat, mă îmbie la somn. Îmi simt pleoapele tot mai grele când, în sfârșit, Mihai mă anunță că am ajuns. Străbatem orașul de la poalele Tâmpei, spre locul de întâlnire cu ceilalți din grup.
- Când mi-ai spus că avem cazare în Poiana Brasov am avut emoții, recunosc.
- De ce? îl întreb curioasă.
- Nu știam cum vom ajunge până acolo... Ce bine că ne este asigurat transportul!
- Nu-i așa? îi răspund. Ți-am spus că nunta din munți a Anei va fi perfectă! Nu se poate altfel...
- Crezi că va și ninge?  mă întreabă studiind cerul lăptos, cu sclipiri fine.
- Eu așa sper. Altfel, Ana e în stare să închirieze „mașina de zăpadă”!! 
Râdem amândoi și grăbim pasul.

Întunericul nopții ne învăluie încet. Mașina urcă serpentinele spre Poiană lin. Sclipirile din oraș se transformă încet în perdea de fulgi mai mici, la început, apoi din ce în ce mai mari. Ninge frumos. 
Un strat generos de vreo 15 cm grosime ne întâmpină la coborârea din mașină, așternută ca un covor alb și pufos. Ana ne așteaptă la intrare și, pe când mă îmbrățișează, îmi șoptește:

- Ai văzut, Clara ? Avem și zăpadă! Mâine vom fi „crăiesele munților înzăpeziți”!
- Cred că, dacă va continua să ningă așa, vom merge pe schiuri până la biserică! glumesc, dar Anei se pare că îi surâde ideea și, în timp ce mă însoțește spre recepție, îmi spune:
- Nu ar fi deloc rău, mai ales că putem închiria schiuri chiar de aici, de la hotel !

Îl zăresc pe Mihai înviorat brusc și îmi amintesc că și lui îi place tare mult să schieze. Nu m-ar mira că noaptea viitoare, în toiul nunții, să ne echipăm și să coborâm pe pârtia din apropiere. Unii fură mireasa, alții sparg stereotipuri... Am adormit cu imaginea aceasta în gând, în timp ce ninsoarea își cernea povestea mai departe, în noapte.



Ecoul clopotelor se aude în Poiană. Parcă ar repeta Da-urile rostite de Ana și Florin împodobind văzduhul de iubire. Aerul rece de afară ne-a îmbujorat și ne îndreptăm spre hotel. Biserica rămâne tot mai mică în urma noastră, iar noi tot mai mărunți ne pierdem prin nămeți.
- Acum un somn bun, la căldurică și apoi, ringul de dans este al nostru! îmi șoptește mireasa îmbujorată de ger. Florin și Mihai ne urmează, apoi toți ceilalți ca un alai. Curat Crăiese! mi-am zis în gând, amuzându-mă.

Când ești înconjurat de oameni dragi, într-un loc de poveste, cu gazde ospitaliere, timpul trece parcă prea repede. Mihai mă anunță că invitații încep să sosească în sală. Este atât de entuziasmat el, care părea atât de rezervat la început. Aproape suspect.
- Mihai, ce pui la cale? îl întreb în timp ce îmi încalț balerinii comozi.
- Eu? Nimic! 
O bătaie în ușă ne întrerupe conversația. Florin apare în prag și-i face semn lui Mihai că s-a rezolvat, sau... ceva de genul.

- Așadar...? îl întreb în timp ce ne îndreptăm spre locul nostru. Mesele formează un semi-cerc elegant, astfel încât să ne putem bucura împreună, ca într-o mare familie, de eveniment.
- Ah... nimic! Voia doar să îmi spună că a găsit artificiile!
- Ce artificii? Ana nu mi-a zis nimic de vreun joc de artificii! îi răspund derutată.
- De brad, ca în copilărie, doar că mai lungi, de vreo 40 de cm. 
- Ce frumos!! Le aprindem, când se aduce tortul? 
- Și atunci.... șovăie puțin.
- Și...
- ... când vom coborî cu schiurile, știi tu!! îmi șopti repede de parcă tocmai mi-ar fi spus un secret de stat.

Poftiți în carusel! Muzica ne însoțește mereu, fie pe ring, vibrând bucurie, fie în timp ce savurăm preparatele pregătite exemplar. Ne învăluie plăcut, fără a ne asurzi, însă. Încep să cred din nou că nunțile de poveste există!
La miezul nopții pe scenă este adus măria sa, tortul: un blat pufos de bezea, cu cremă de ciocolată, ornat cu friscă și fructe de pădure.
- Până și tortul a fost nins! constat.

Ne echipăm cu schiuri și artificii și pornim. Coborând lin, bucurându-ne de aerul tare și curat de munte, și construind amintiri de neuitat. În loc de buchet, mireasa aruncă un bulgăre. L-am prins!


4 comments :

Diana spunea... [Raspunde]

Mi s-a parut mie ca stiu bisericuta din prima foto! :)
Nu stiu cum e hotelul, dar stiu sigur ca in Poiana e forte fain!
Povestea pe care ai scris-o imi place tare mult! Imi plac oamenii non-conformisti. :) Nuntasii-turisti sigur nu se vor plictisi la un hotel dotat cu atatea si atatea! Foarte fain!
Succes!
Pupici cu drag! <3

copilarim spunea... [Raspunde]

@Diana ;)))). Ahhhhhh vreau si eu la Poiana!! Ma gandeam sa ajung acum cand va fi Gala, dar nu e voie cu animalute si nu am cu cine sa il las pe Kouki. Glumesc... as vrea eu sa ajung, dar nu am cum. :(
Mi-e dor de Bv si de Poiana <3!! (mai putin de serpentinele de pe Bran... lol)
Ma bucur ca ti-a placut povestea. O parte e inspirata de realitate. Este foarte fain amplasat hotelul - in apropiere e si partia Bradu... :)!

Pupici cu drag :)!

Adriana Alexandru spunea... [Raspunde]

Felicitari draga mea, o poveste de vis!!! Multa bafta la concurs!!!! Pupici! :)))

copilarim spunea... [Raspunde]

@Adriana Alexandru Ma bucur mult ca ti-a placut :)! Cam asa vad si eu o nunta de vis :D!
Iti multumesc mult :)!
Pupici!!

Trimiteți un comentariu