joi, 29 noiembrie 2018

XXVI. Dincolo de masca lui Spider-Man se află....


„Uneori, am impresia că trăiesc într-o altă dimensiune! Se întâmplă de fiecare dată când mă trezesc față în față cu situații absurde, când nedreptatea capătă proporții uriașe, când mă simt depășită de probleme. Imaginea se distorsionează brusc, de parcă aș privi lumea printr-un ecran. Linii orizontale, informații lipsă, purici... Negru. Și un țiuit. Îmi pun repede masca. Pot respira din nou, liber. Deschid ochii și privesc. Totul se vede altfel, din spatele unei măști. Pe sub hainele obișnuite, port un costum ce mă protejează, aidoma unui scut. Îmi dă puteri nebănuite. Mă transform într-o creatură ce poate zbura fără aripi. Îmi țes drumul către țintă! Către... ”

Îmi ridic ochii de pe însemnări. În fața mea, un puști de vreo cinci ani, îmbrăcat în costum clasic de Spider-Man, mă privește insistent. O fi bănuind ceva? Încerc să mă comport cât mai normal posibil. Nu vreau să trezesc suspiciuni. Puștiul continuă să mă fixeze cu privirea. În geamul din spatele lui, îmi zăresc, pentru o clipă, reflexia. O șuviță de păr blond patinat se ivește rebelă. O îndes la loc, sub gluga hanoracului negru. 

Are și Mihai niște idei câteodată! îmi zic și încerc să reiau lectura. Fără succes - simt ochii celui mic ațintiți asupra mea. În mâini are un fel de consolă ciudată și-mi face semn să mă uit spre tabela unde se anunță, deobicei, următoarea stație. Privesc în stânga și în dreapta, dar nimeni nu pare să ne bage în seamă. Toată lumea este parcă adormită - pierduți sunt fiecare dintre ei, în dimensiuni, sau realități, diferite.

Pe ecranul mic și negru se afișeză cu scris cu roșu, clipocind intermitent:
 28 decembrie 2018 ! Vino să-l vezi pe Miles Morales în Omul-Păianjen: În lumea păianjenului!
Un mesaj? mă-ntreb, frecându-mă la ochi. Închid carnetul și îl pun la loc, în buzunarul hainei.

Metroul intră în stație. Nimeni nu pare să fi observat ceva. Nici mesajul codat, transmis de puștiul care acum se pregătește să coboare pe peron, alături de mama sa, nici pe mine.
Oameni ies, oameni intră. Se-nchid ușile. Garnitura se pune în mișcare. Luminile se transformă într-un fel de fir luminos. Trosc! Simt costumul fremătând pe mine. Se-ntâmplă, îmi trece prin minte gândul că vom avea parte în această seară de ceva acțiune.
Privesc spre stânga, de unde a venit acel zgomot. În capăt de tot, o bătrânică încearcă să-și păstreze echilibrul, privind neputincioasă cum se împrăștie pe podea, cele câteva mere din punga ce tocmai s-a rupt. La câțiva pași de ea, niște tineri se amuză.
O scenă dintr-un SF, sau realitatea? Simt activarea măștii - pornesc în aventură. Să faci slalom printre nepăsare, răutate, lipsă de educație, limbaj nepotrivit și câte și mai câte, este un adevărat test. Dar eu am o misiune: Să salvez lumea. Zâmbind.

Asemeni omului păianjen, îmi țes plasa de salvare, înaintând spre bătrânică, în timp ce metroul își continuă călătoria legănată.

- Să vă ajut! îi zâmbesc.
- Îți mulțumesc! îmi răspunde aceasta, cu o față luminoasă.




În jurul meu cad alt fel de măști - cele ale indiferenței și simt cum, nevăzute, alte fire țesute ne susțin. Pe unul, venind dinspre un domn cu o pălărie neagră și servietă, se sprijină o sacoșă de pânză, albă. Pe altul, trimis de două tinere eleve, câteva dintre merele căzute. Pe un al treilea,  un umăr de sprijin - și mare mi-e mirarea să-l recunosc chiar pe unul dintre tinerii din grupul celor care râdeau mai devreme.
Adevărata putere a exemplului bun, te poate transforma în supereroul care salvează lumea, zi de zi.
Ca într-un film de cinema, totul pare a se derula cu încetinitorul. Ochii noștri comunică fără vorbe, iar gesturile, par a ne creiona un contur nou. Dar nu suntem personaje într-o animație. Suntem mai reali ca oricând. Iar pe tabelul din capătul garniturii, se afișează stația la care trebuie să cobor.

Pe peron, îl zăresc pe Mihai, privind spre ecranul telefonului. Mă apropii de el cât pot de încet. Se uită captivat, la un trailer:



Universul diferiților oameni păianjeni se conturează treptat în fața ochilor mei. Pentru o clipă îmi recunosc costumul. Tresar.
- De ce... Gwen Stacy? îl întreb de îndată ce se termină clipul.
- Clara, nu te-am văzut! Ai ajuns de mult? îmi răspunde dându-se un pas în spate.
- Sincer, mie mi se pare că semăn mai bine cu Peni Parker - și nici nu trebuia să port perucă! am continuat să îl privesc de sub glugă, ușor bosuflată, în timp ce el se abținea să nu pufnească în râs.
- Se prea poate, dar nu am găsit mărimea potrivită. Peni e ceva mai scundă. Știi?
Am ridicat din umeri resemnată.
- Mai bine spune-mi... Ești pregătită de misiune? Mergem? m-a întrebat întinzându-mi mâna.

- Să zicem că... m-am antrenat pe drum!
- Serios? Dar aceasta este o veste minunată! Abia aștept să-mi povestești!
Mână în mână, pornim spre ieșire. Afară, cerul cerne fulgi mari și frigul ne îmbujorează. Pe carnetul aflat în buzunar, cuvintele se aștern singure, scriind povestea, mai departe.

„.... o lume mai bună și mai frumoasă. Unde oamenii se privesc în ochi și zâmbesc. Unde mâinile se întâlnesc într-o strânsoare care spune: ai încredere, bine ai venit, sau te iubesc. O lume mai curată și mai atentă, unde bunăvoința deschide calea schimbării în bine.
Îmi port costumul acesta, împrumutat de la un personaj celebru dintr-un film pentru întreaga familie, nu doar pentru copii, pe sub felinarele cu lumină gălbuie ce ne conduc spre lumea, care trebuie salvată în această seară. Alături de mine se află un Spider-Man chipeș, care răspunde la numele de Mihai - eroul meu. El este cel care m-a salvat într-o seară de început de toamnă, pe când rămăsesem singură pe lume, doar cu o geantă de voiaj roșie și multe visuri.  
Am învățat de la el să țes cele mai trainice plase de siguranță, să lupt pentru ceea ce cred și să  primesc ajutorul celor care mă susțin. Am învățat să salvez lumea zâmbind și... iubind. ”

 

4 comments :

Diana spunea... [Raspunde]

Superb ai impletit realitatea cu animatia! :)
O, da! Puterea exemplului e fantastica - si cand e de bine, si cand e de rau. Mai multe exempple bune, mai multe... sanse de a castiga o lume in care sa fie mai bine! :)
Eroii de benzi dedenate imi plac mult - si mai mult imi plac cand sunt transpuse animatiile in filme cu actori umani. :) Si nu-mi place deloc cand sunt dublate filmele de desene animate (si nu numai) - da, poate ca e mai simplu pentru copii, dar vocile traducatorilor sunt, in unele cazuri, atat de stridente si nepotrivite cu personajul incat nu pot rezista prea mult! Apoi, daca ar fi cu subtitrare parintii ar petrece mai mult timp alaturi de copiii lor, sa le traduca. :) Zic si eu, ca ar fi bine. :)
Zi frumoasa iti doresc! Pupici cu drag! <3

copilarim spunea... [Raspunde]

@Diana ce ma bucur ca iti place <3!!!

Sa stii ca am vazut cateva animatii dublate super ok. Nici mie nu imi plac dublajele si deobicei prefer sa imi iau filmele cu audio in engleza si sub. Eu am invatat italiana uitandu-ma la animatii singura cu Ralu (am invatat amandoua) si ne-am obisnuit cu franceza, engleza si spanila.. si germana... si cu aponeza :)))).
Da - ce minunat era cand ne uitam la vreun film sau serial sau desen si parintii erau alaturi de noi sa ne citeasca!!! <3 Ai dreptate! Priceless.

Iti multumesc mult!! Pupici cu drag

(ps: ai vazut ce personaje haioase are filmul???? )

AA spunea... [Raspunde]

Dintre toate povestile pe care le-ai scris, imi place cel mai mult aceasta!!! :)
Te felicit din inima pentru talent, sunt foarte frumoase toate episoadele cu Clara si Mihai, ce fain ar fi sa se realizeze un film cu aceasta poveste minunata de dragoste!!!! Mult succes!!!! Pupici! :)

copilarim spunea... [Raspunde]

@Adriana Alexandru iti multumesc taremult - ma bucur foarte tareca povestea aceasta din toamna cea lunga a placut! :)
Capitol de capitol am trait si eu cumva in lumi paralele schimband "costumatii" si devenind ba un personaj, ba altul, ba mai multe deodata :)).
A fost frumos dar si foarte ... obositor.
Pupici :*

Trimiteți un comentariu