17. "Mă scuzați, vorbiți ”extraterestra”? "

Când eram noi mici (vremuri în care internetul era de domeniul SF-ului) ne amuzam deseori inventând tot felul de limbaje și metode de a comunica între noi, care mai de care mai inovative. Imaginatia nu avea limite - puteam călători până în spațiu și înapoi doar cu puterea minții.
Odată ce am descoperit desenele animate (în special anime-urile japoneze) am prins superputeri și eram de neoprit. N-aveam nevoie de costume speciale ca să ne transformăm în țestoasele ninja, sau aventurierii spațiului. Îmi amintesc că, în ultimul caz, deși noi vedeam desenul dublat în franceză, creasem și un fel de cod de comunicare foare ingenios. Ce era însă cu adevărat extraordinar? Absența fricii. Pur și simplu, dacă ne-ar fi întrebat cineva ”Tu cum ai încerca să comunici cu un extraterestru ?” i-am fi oferit pe loc o grămadă de variante.

Dar timpul trece. Dintr-un anumit punct de vedere, al tehnicii în special, avem mult mai multe posibilități de a intra în contact cu o civilizație extraterestră. Totuși, în condițiile în care noi între noi, oamenii, nu reușim să găsim o cale de comunicare eficientă și continuăm să trăim afectați de conflicte, mă întreb dacă am reuși să înțelegem o altă specie, alta decât cele existente pe pământ, sau dacă ne-am putea face înțeleși... și mai ales cum.

Pe 11 noiembrie 2016 a avut premiera la cinema   „Arrival”, sau, cum a fost tradus în română, „Primul Contact”. Un film al cărui trailer m-a făcut să îmi amintesc despre jocurile copilăriei, despre acele momente când, deși nu aveam la dispoziție toate gadgeturile existente acum și tehnologia de care am devenit oarecum dependenți, puteam vedea soluții și găsi răspunsuri uimitor de repede. Și chiar dacă păreau pe vremea aceea copilărești, multe dintre acele idei trăznite au devenit între timp realitate. Uite, de exemplu, de una ne folosim chiar acum. Internetul. Mi-ar plăcea să îmi amintesc cum îi spuneam noi pe atunci acelei forme fantastice de a comunica la distanță, dar mi-a rămas în amintire doar ca o idee trăznită, prezentată într-o formă amuzantă și probabil neverosimilă, de niște copii care alergau de colo-colo roșii în obraji, fiind convinși ca au superputeri.

Acum mi-e mai greu să îmi imaginez cum am fi reacționat atunci dacă ne-am fi trezit brusc confruntați cu apariția din senin a unei nave în formă de pană, ca aceea din posterul filmului despre care vă spuneam. Pentru că nu am văzut încă filmul, pentru mine este un mister atât motivul vizitei, cât și felul în care arată extratereștrii din cele douăsprezece nave (dacă am înțeles bine) care au aterizat în diferite colțuri ale planetei. Mă întreb însă dacă or fi venit și prin zona noastră. :)) Eiii... cred că încep să copilăresc iar.

Amy Adams, pe care o știm, printre altele, din Enchanted, este specialistă în comunicare și are misiunea de a reuși să decodifice limbajul extraterestru. Traierul mi-a lăsat impresia că acest science fiction  iese din tiparele obișnuite și sunt chiar curioasă să descopăr dacă ea reușeste să găsească o modalitate de a se înțelege cu ”vizitatorii” și poate preveni un conflict ... catrastofal.

Până voi reuși să văd filmul însă, am căzut în capcana aceea a jocului de demult, în care imaginația își face de cap. Este ceva mai greu, dar nu imposibil. Mă gândesc că, alegând să comunice cu ajutorul desenului, extratereștrii aceștia sunt destul de sensibili și au venit în scopuri pașnice. Nu-i așa că ar fi cu totul altceva? 

Atâta timp cât nu se enervează dacă văd desene nu tocmai reușite, dacă preferințele noastre culinare nu se potrivesc, dacă nu le place muzica, sau dansul... cred că s-ar putea găsi o cale. Și probabil că totul ar începe cu un zâmbet.

Apropo de reacția pe care am putea-o avea în fața unei astfel de vizite. Era un pasaj într-o carte scrisă de un englez care a călătorit la pas prin Japonia. La un moment dat acesta poartă o discuție cu un locanic despre existența urșilor în zonă. Japonezul îi spune că nu are de ce îsi face griji, pentru că urșii sunt foarte previzibili. La o distanță mai mare când te văd fug, dacă îl întâlești la o distanță mai mică mârâie, dar dacă stai nemișcat până la urmă te lasă în pace, iar la 5-10 metri nu are rost să îți faci griji că oricum te omoară. Mă gândesc că nu are rost să fii foarte tensionat - pentru că oricum nu prea ai ce face. :))

Cu toate acestea nu pot să nu recunosc că necunoscutul, mai ales însoțit de o coloană sonoră care mărește suspansul, te face uneori să îți dorești să te găsești la adăpost, printre cărțile tale și în atmosfera prietenoasă a căminului tău. Cam așa cum spun cei de la Abba în piesa de mai jos (una dontre preferatele mele - de-aia mi-am și amintit acum de ea):

Nu știu până la urmă dacă vizitatorii din Arrival sunt pașnici sau nu. Vom vedea. Aș vrea însă să vă ofer un răspuns la întrebarea din titlul - unul așa, copilăresc. Depinde însă de cât timp au nevoie astronauții pentru a căpăta ”cetățenie extraterestră”, o fi suficient timpul petrecut pe stația spațială? O fi suficient și pentru limbile pe care le vorbesc ei? Engleză știu. :))

Chiar, voi cum credeți că v-ați înțelege cu extratereștrii?