Vedeți voi, acum câtva timp, să tot fie un an de atunci, aveam întâlnire cu Soarele. Mă plimbam pe alei străjuite de copaci, jucându-mă de-a v-ati ascunselea, prin frunzișul des. Purtam o rochiță de inspirație asiatică, închisă cu nasturi pe partea dreaptă și pantofiorii cu toc jos și baretă care se prindea pe gleznă. Din senin, Soarele a fost cuprins de un nor pus pe harță. Cu siguranță nu era cea mai bună zi a lui - dar de ce încerca să o strice și pe a noastră? M-am oprit pentru o clipă și-am privit atentă cerul. Poate că era doar în trecere și ne va lăsa, pe mine și pe Soare, să ne bucurăm în continuare de plimbare. Dar nu! Venise cu Vântul și la un semnal, acesta a-nceput să sufle din ce în ce mai tare, chemând la adunare tot mai mulți nori care mai de care mai gri, mai supărați sau doar grăbiți.
Frunzele începuseră și ele să freamăte. Un vârtej de praf ivit de nicăieri m-a înconjurat dintr-odată și am decis că ar fi bine să mă grăbesc să caut adăpost. Venea, neanunțată, chiar Furtuna. Am iuțit pasul (atât cât îmi permiteau rochița și pantofii) și m-am îndreptat spre Bulevard,. Parcul rămânea pustiu, în urmă.
Un tunet.... În dreapta mea, un tufiș se înfioară și un ghem creț și încâlcit o zbughește speriat spre stradă. Alerg după el și-l prind în ultima clipă, plonjând în genunchi, la fel ca în copilărie când alergam periculos de repede și ne opream accidental pe ..jos. Un toc s-a dezlipit la impact, genunchii mă dor... In brațe țin, încurcat în frunze și scaieți, cu ochii mari și inima tropăind la galop, un cățeluș.
Lumina fulgerului care a brăzdat cerul gri dă tonul picăturilor de ploaie: ”Pic... pic... și-ncă un pic...” Parcă se aude cântecul lor în picaj spre pământ. Ne-adăpostim într-un pasaj... privim ploaia care cade ca o perdea. Îl țin în brațe și-l simt mai liniștit. A adormit. Zâmbesc. Cu tocul în mână pornesc șchiopătând spre casă.
”Nu-i nimic...Lucrurile se repară, sau înlocuiesc” mi-am zis atunci, privindu-mă-n oglindă. Și-acesta s-a dovedit a fi refrenul perioadei următoare. Nori, sau soare, micul meu prieten, care creștea pe zi ce trece, îmi dădea mereu de lucru personalizându-mi țintele. Urme de colțișori înfipte în pantof, material agățat și scame? Din belșug. Uneori, și urme de lăbuțe proaspăt înmuiate în noroi. Nu mai pridideam cu reparatul, dar de reînnoit garderoba nici că se punea, deocamdată, problema. Cu un asemenea „artist” rochiile elegante nu aveau nicio șansă. Sau poate m-am obișnuit și nici nu mai băgam de seama cum arătam, uneori. Până într-o bună zi. Plimbându-ne la Bulevard mi-am zărit reflexia-ntr-o vitrină. Purtam aceeași rochiță ca atunci când furtuna mi l-a scos în cale. Alături de mine mergea însă frumos, un cățeluș... cuminte.
Oh... Ai crescut! Și cât ești de educat! I-am zis aplecându-mă să-l mângâi. M-a aprobat, dând din codiță Am zărit atunci o urmă mai veche de lăbuță pe rochiță. Se pare că se încăpățânase să nu iasă de tot la spălat. Nici firele agățate nu arătau prea bine... Iar tocul pantofului era zgâriat și nu foarte stabil. Probabil că trecuse prin ceva bătălii în ultima perioadă și își dorea să fie lăsat la vatră...
Cizme - Corina // Rochie - Kiss my Dress
O zi atât de frumoasă, un cățeluș model, scos din cutie și .... eu. O adevărată ”apariție”. Nu-i de mirare că, în ultimul timp, parcă devenisem invizibilă.
E timpul pentru o schimbare! Nu se mai poate așa! Te fac de râs, crețule! I-am zis zâmbind. Parcă m-a înțeles și a încuviințat cu un lătrat scurt.
Soarele se îndreaptă spre asfințit. Îl privesc cum doarme ”colăcel” alături, lângă mine, pe canapea. Deschid laptopul cu grijă. Astăzi voi rezolva, în sfârșit, dilema vestimentară în care mă tot găsesc prinsă de ceva timp. O pereche de cizme elegante dar comode.... perfecte pentru plimbări lungi și vesele! În coșul de cumpărături! Și musai o rochiță nouă, elegantă și confortabilă! Următoarea plimbare la Bulevard nu ne va mai găsi nepregătiți! Gata cu fata invizibilă... Îmi zic în gând, în timp ce lansez comanda și închid clapeta, așezând laptopul la locul lui. Atât de simplu și eficient... Mi-am mai zis mulțumită, în timp ce mă cuibăream lângă creț, cu o carte în mână și un zâmbet complice, răsărit ștrengar pe obraz.
Lucrurile se repară sau păstrează ca amintire, uneori, dar cel mai important... este că lucrurile se pot înlocui. Și nu trebuie un motiv anume pentru a face acest lucru, deși de cele mai multe ori uităm de noi și cam așa se întâmplă. Dilemele de acest gen au mereu rezolvare și, din fericire, există oameni care ne ajută să găsim răspunsul (vorba englezului, the Answear). Aș vrea ca și alt fel de dileme să poate fi revolvate atât de ușor, rapid și frumos.
Așa că, îmi îmbrac rochița și încalț cizmele... Sunt gata de plimbare! Îmi privesc reflexia în oglindă.... și zâmbesc. Afară, o rază de soare mi se așează pe umăr, gata să mă însoțească și să scoată din sertarul amintirilor alte piese din puzzle-ul altei povești... Iar crețul? El pășește fericit și mândru alături de mine. Ce mi-aș mai putea dori?
0 comments :
Trimiteți un comentariu