#01 Kōhī?

....15 minute și 43 de secunde și nici măcar un strop vărsat pe jos, de data aceasta! mi-am spus în timp ce așezam zâmbind cafelele pe masa din sala de ședințe.

Cu siguranță era cel mai bun ”timp” obținut de mine de când îmi revenise importanta sarcina de a aduce cafelele înainte de ședințe. Mă bucuram de privilegiul ”noului venit” în companie deja de o lună. Deja mă obișnuisem cu ciudățenia aceasta a șefului nostru, de a nu avea apă și cafea  la birou. Nu am înțeles deloc motivul, dar mă consolam cu gândul că arăt ca Anne Hathaway în Diavolul de îmbracă de la Prada și așteptam cu entuziasm momentul când voi înmâna ștafeta cafelei unui alt coleg.

- Astăzi ai fost și mai rapidă! Se pare că pantofii lejeri chiar au ceva avantaje. Astfel m-a întâmpinat colega mea Andreea în timp ce intram în birou și scăpam de încălțările comode punându-le inapoi în micul dulăpior, până la următorul maratonul al cafelei; revenind apoi la pantofii înalți, ce mă aduceau parcă mai aproape de proiectele la care lucram, aflate pe ultimul raft al etajerei și, desigur, la adevărata mea profesie.

- 15 minute și 43 de secunde. I-am răspuns în timp ce răsfoiam materialele noi pe care Andreea mi le înmânase.

- Draga mea, oficial ai doborât recordul! Felicitări!  continuă ea zâmbind, după care ne-am îndreptat împreună spre sala de ședințe, unde urma să discutăm despre un proiect nou și foarte interesant.

Se anunța o zi superbă. Soarele strălucea pe cer, trimitând raze printre jaluzelele întredeschise de la geamurile sălii de ședințe, colegii erau toți în formă, cafelele se terminaseră, la fel și ședinta. Nu mai rămânea decât să ne întoarcem fiecare în biroul lui și să demarăm noul proiect. Când... s-a întâmplat!

- Repede, fugi și adu 10 cafele! Vine șeful cu o delegație din Japonia, pentru a discuta ultimele detalii referitoare la proiectul カフネ!!! Și, venită parcă de undeva dintr-un loc întunecat, am zărit o mână care mă indica... pe mine. Mâna aceea căpătase glas și-mi spunea tu, tu cu recordul!! Zece cafele! Acum!

 Ziua aceea perfecta se transforma încet într-un coșmar. Exact proiectul la care lucrasem atât de mult încă de când mă angajasem. Și eu, în loc să mă pregătesc să îi întâmpin pe oaspeți cum se cuvine, alergam spre lift, să bat recordul la maratonul cafelei. Pe pantofii cu toc cui - pentru că nu mai aveam timp să îi schimb. 

- Domnisoară, liftul nu merge! Este blocat două etaje mai jos! Lucrează la el - cam în zece minute au spus că îl repară!! am auzit ca prin vis vocea doamnei care se îngrijea de florile din hol, în timp ce alergam pe scări, cu gândul că voi putea folosi liftul măcar la întoarcere.

Apoi s-a întâmplat minunea. Exact două etaje mai jos, pe holul unei alte firme, un tânăr stătea langă o mașinărie simpatică și.... cafeaaa!!! M-am pomenit exclamând în timp ce priveam lichidul maroniu aburind în pahar, iar aroma învăluia încăperea.

- Vrei? Oh da... zece dacă se poate! i-am zis într-un suflet și i-am istorisit pe scurt de ce aveam nevoie de atâta cafea.. și ce misiune imposibilă îmi fusese dată în acea zi.

- Nicio problemă! Chiar astăzi trebuie să vină cei de  La Fântâna și avem suficientă  apă și cafea pentru a te ajuta.

În cinci minute mă aflam înapoi (între timp liftul fusese reparat) și îi așteptam pe oaspeți în sala de ședințe, pregătită să discutăm proiectul, dar și să îi servesc cu o cafea delicioasă, al cărei nume avea o rezonanță ușor japoneză: Kafune .